Oamenilor le place să spună secrete, dar nu le place să fie obligați să facă asta. De aceea cel mai eficient mijloc de a obține secretele altora este să apelezi la măgulirea amorului-propriu.

Deși este dificil, trebuie făcut pasul către a înțelege că o formulare de genul „creierul generează mintea” este complet greșită. Dacă ar fi astfel, atunci mintea ar fi o entitate imaterială. Corect este, mi se pare, „activitatea creierului este mintea”, dacă vrem să păstrăm termenul „minte” în discurs. Formidabila interconectare a neuronilor și incredibila sa plasticitate permite creierului să acționeze ca și cum ar fi ceva mai mult decât este în fapt.

În mod evident mintea este o manifestare la alt nivel decât cel atomic. Nu vom găsi explicația conștiinței la nivelul atomilor care constituie creierul. Materia se organizează în diferite forme, iar fiecare nivel de organizare permite stări emergente unice. Mintea umană nu este, în esență, un produs al interacțiunii atomice, ci unul de nivel superior, la nivelul țesutului viu al creierului.

Orice scriere are conflictele sale interne și neclarități ce țin de formulări, de diferențele de sens dintre cel atribuit de autor, dar neîncapsulat în cuvinte, și cel presupus de cititor șamd.
Dar mai este un factor teribil de separare între intenția autorului și înțelegerea cititorului: propria minte a celui ce citește, care vine cu  distorsiuni și interpretări diverse, ceea ce face ca orice scriere să fie destinată unui număr infinit de sensuri, în funcție de profilul mental al cititorului, dar și de harul autorului. O perfectă înțelegere între autor și cititor este imposibilă.

Când realizezi câtă muncă este în scrierea unui paragraf bine șlefuit, atunci renunți, în semn de respect față de autor, la viteza obișnuită a lecturii, fie că este vorba de o carte de idei, fie că este un mare roman sau o poezie. Cititul lent este, deopotrivă, o garanței a sporirii înțelegerii și retenție, dar și forma supremă de respect pentru scriitor.

La originea credinței în zei sau alte lucruri formidabile stă necunoașterea, însoțită de o deschidere spre orice altceva. În plus, unii dintre noi au tendința să creadă că alții știu / acces la altă cunoaștere decât cea disponibilă în mod public. În mod surprinzător pentru unii, cei cu o astfel de minte nu au nevoie de dovezi, ci doar de promisiunea acestor dovezi.

Senzația de singurătate, oricine a încercat-o știe, este sufocantă uneori. Din motive de nimeni știute, această senzație nu poate fi complet înlăturată de jocuri pe calculator și filme artistice. Este nevoie de o altă ființă umană.
Ca tot ce este omenesc, trebuie că acest sentiment își originea în perioada de început a speciei noastre. Și trebuie să aibă și o utilitate. Orice ins solitar era „împins” către tribul lui  de acest „imbold” intern. Individul își găsea protecția în cei din tribul lui, tribul evita pierderea unui membru.
Sigur, ca orice mecanism psihologic uman, și acesta este imperfect, dar cu efecte probabiliste certe.

Nu credem că alte animale pot contempla la ideea morții. Dar mi se pare că nici noi, oamenii, deși, într-adevăr, putem contempla ideea morții, nu suntem chiar convinși că ni se va întâmpla într-o zi. Mi se pare că deși acceptăm adevărul universal conform căruia toți vom muri într-o zi, nutrim cumva speranța nu ni se aplică și nouă. Altfel, este imposibil să explicăm de ce trăim cum trăim...

Să păstrezi permanent în memorie rușinea pentru greșelile făcute în timpul vieții asigură o minimă decență în raport cu tine. Valoarea morală - și, prin urmare, socială - a unui om este dată în primul rând de această formă de sinceritate. Reflexul modern de a te îmbărbăta că orice ai fi făcut se diluează cu timpul și va fi uitat este un semn evident al unui „spirit” insalubru, al lipsei de respect față de sine.



Cel mai important rezultat al alfabetizării științifice mi se pare a fi următorul: cam știi ce e posibil și ce nu, indiferent de temă.
Oamenii de știință sondează, în principiu, cam orice întrebare pe care ne-o putem pune vreodată. Cunoscând limitele științei, intuim limitele cunoașterii.
Efectul este că, deși nu poți fi un cunoscător în profunzime al fiecărui domeniu științific, poți înțelege relativ repede ce este important de știu pentru a înțelege ce se întâmplă în jurul tău, pentru a putea evita dezinformarea pe diverse subiecte.

În esență, democrația facilitează iluzia că îl poți înlocui pe idiotul de azi unul mai puțin idiot. Această iluzie lipsește în autocrații și-l lasă pe om fără nicio speranță de mai bine. Pe de altă parte, e drept, în cele mai multe democrații nu poți planifica pe 20 de ani, pentru că mai nimeni nu rezistă la putere atâta vreme. Ceea ce vine atât de avantaje, dar și cu dezavantaje. În plus, democrațiile par robuste în comparație cu autocrațiile, prin capacitatea mai rapidă de adaptare, fiind mai puțin rigide.

E posibil să avem din când în când tentația să fim altfel decât suntem. Și ne-am putea imagina, de pildă, că ne-am putea dedica unor cauze nobile, deși n-am fost niciodată atrași la modul real de acestea. E util să ne blocăm astfel de tendințe și iluzii, dacă nu există o chemare reală, căci cel mai probabil nu vor avea niciun rezultat notabil. Sigur, avem suișuri și coborâșuri, suntem din când în când entuziaști ori triști, iar atunci viața pare că are alte limite, dar, în esență, viața fiecăruia este caracterizată de un registru îngust de năzuințe și posibilități, diferite de la om la om, către care ne întoarcem mereu.

Nu mi-e clar dacă toată lumea realizează că o cale simplă de a face ca mâncarea să aibă un gust extraordinar este să nu mănânci până ți se face realmente foame. Aș putea spune că o bucată de brânză mâncată când chiar ți-e foame face de rușine un borcan de icre negre când ești ghiftuit.

Credit imagine depositphotos.com

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.