Moartea lui Socrate de Jacques-Louis David (1787)
• Citeam cu ceva vreme în urmă despre un om de știință australian bătrân, dar sănătos, care cauta o țară în care să moară (asistat). Nu voia să mai trăiască, nu mai avea de ce, dar nu voia să se sinucidă; socotea că are dreptul la o moarte decentă, liniștită, controlată. Mă gândeam atunci că aceasta ar putea fi numită o viață împlinită: când nu ai niciun regret că mori, când frica instinctuală de moarte este complet epuizată. Poți ajunge aici altfel decât printr-o viață prea lungă, fiind pur și simplu prea bătrân?
• Și dacă ar fi să mori mâine, care ar fi problema? De ce ar mai fi nevoie de tine? Ai un minut să te gândești... Ok, am înțeles. Și ți-e clar acum când nu mai e nevoie de tine? Adică ziua în care poți muri liniștit?
• Cărțile de istorie sunt scrise de parcă evenimentele au decurs unul din altul, ca și cum este de la sine înțeles că A a dus la B. Dar nu trebuie decât să încerci să analizezi orice eveniment A de azi și să vezi dacă-l poți ghici pe B, pentru a vedea cât de greșită este această abordare. „Predicțiile” despre trecut sunt singurele la care putem spune că ne pricepem fără să ne facem de răs.
• De când televiziunile sunt pline de vedete de ocazie, cuvintele par ar fi pușcăriași evadați dintr-o închisoare de maximă securitate: stinghere, inadecvate, speriate, gata să dispară în primul șanț de pe marginea drumului.
• Nu există niciun fenomen / proces în univers pe care să-l înțelegem în mod complet, pentru că despre orice am vorbi și orice explicație am formula, în final ajungem la fundamentele naturii, care ne sunt complet necunoscute și, aspect esențial, incognoscibile în mod definitiv.
• Cel mai probabil Einstein va fi la fel de relevant și peste 1.000 de ani ca astăzi, la peste 100 de ani de la ziua în care a revoluționat înțelegerea lumii. Pentru că, spre deosebire de Aristotel ori alți înțelepți faimoși din vechime, teoriile lui Einstein sunt corecte. Deși fizicienii de azi tot așteaptă „o nouă fizică”, este foarte posibil să fim aproape de limitele cunoașterii. Nu în sensul că știm deja totul, ci în acela că știm deja aproape tot din ce putem ști.
• Deși invizibil și, zic unii, inexistent, Dumnezeu este mult mai evident decât adevărul științei, unde, cu cât te adâncești în cunoaștere, cu atât imaginea este mai difuză și fără răspunsuri. Iar calea științei este infinit mai grea, căci necesită atenție, o memorie bună și lecturi prelungi.
• Nu cunosc decât două modalități de a nu greși când vine vorba despre lucruri ce nu sunt în zona ta de cunoaștere: aflarea și adoptarea consensului atins de majoritatea cercetătorilor într-un domeniu de interes și formarea abilității de a înțelege esența unui domeniu în care nu ești expert. Nu recomand a doua metodă, căci trebuie să citești mai mult :)
• Dacă încrederea în sine nu frizează ridicolul, este suficientă pentru cei mai mulți oameni publici să treacă drept competenți. Ignoranța se camuflează bine astfel. Competența fără încredere în sine nu convinge însă decât pe foarte puțini.
• Bucuria trăită singur nu e bucurie. Îți mai trebuie cineva care să o împărtășească. Pentru că, în fapt, totul este despre amorul-propriu, despre plăcerea de a fi admirat. Satisfacția nu e atât în ce ai realizat, cât în aceea că un altul observă. Și când te bucuri de unul singur, te gândești la momentul în care, în fine, îi vei spune altuia. Omul, un animal social din necesitatea de a fi mereu admirat...
• Deși este evident că nu există mari secrete în ce privește știința de a trăi, nu ne vindecăm de această naivitate de a crede că alții știu mai bine să le facă pe toate: ce să mănânce, ce să facă în timpul liber, ce să facă atunci când sunt supărați, cum să câștige bani fără să muncească șamd.
• E totuși de mirare că ai de nevoie de experți pentru a afla banalități precum faptul că prea mulți sunt prea săraci și prea mulți au nejustificat de mult, de regulă pe spatele celor prea săraci.
• Cumva, ne place să credem că alții sunt altfel. Într-o lume unde nimănui nu-i pasă decât de el și de cei care-l interesează în mod direct, faptul că ajungem să credem că vedeta X ori compania Y chiar sunt interesate de nu știu ce problemă a nu știu cui - arată mai mult decât naivitate; e o formă de negare de sine aproape imposibil de înțeles, dacă nu am încerca-o fiecare în parte.
