Acedia, de Hieronymus Wierix, sec. al XVI-lea
În jurul anului 420 Ioan Cassian (Ioannis Cassianus), care s-a născut în Dobrogea de astăzi, a scris o lucrare intitulată „Despre așezămintele cenobiților (mănăstirești) și despre remediile celor opt păcate principale”. Un capitol al cărții se numește „Spiritul acediei”. Revenim imediat pentru a explica ce înțelegea Cassian prin acedie.
Acedia (din latinescul acedĭa și grecescul ἀκηδία, „neglijență”, ἀ- „fără” -κηδία „grijă”) indică, de regulă, o stare caracterizată de lipsă de energie și voință de a face orice. Călugării creștini au folosit termenul pentru a indica o stare spirituală definită de neimplicare, lene. În timpurile moderne sensul este apropiat de acela de depresie.
Dar „acedia” este, totuși, o stare mentală unică, ce poate fi foarte bine înțeleasă în special în această perioadă dificilă, cu multiple restricții generate de epidemia de SARS-COV-2, când opțiunile de a avea o viață socială sunt limitate.
» Acedia la Ioan Cassian
Acedia, spune Cassian, este un termen grecesc ce indică epuizarea și tristețea. Acedia este experiată de cei solitari sau de călătorii în deșert. Se instalează în jurul orei a șasea (în jurul prânzului). Acedia mai este denumită și „demonul amiezii”.
Acedia duce la disconfort cu privire la locul în care se află călugărul, camera sa, dispreț față de cel cu care locuiește sau pe care-l are în apropiere. De asemenea, acedia îl face pe călugăr leneș și lent.
» Acedia la Evagrie Ponticul
Evagrie Ponticul a fost un călugăr creștin (345-399) și ascet, unul dintre cei mai influenți teologi ai secolului al IV-lea.
Acesta a scris o scurtă carte denumită „Tratat practic”, în care vorbește, printre altele, despre opt gânduri care trebuie depășite de călugăr: lăcomia, curvia, iubirea de bani, tristețea, mânia, acedia, slava deșartă și trufia.
Iată ce spune despre acedie:
„Demonul acediei, care se mai numeşte şi „demonul de amiază”, este cel mai apăsător dintre toate. El se năpusteşte asupra călugărului pe la ceasul al patrulea (ora 10 a.m. n.n.) şi dă târcoale sufletului acestuia până pe la ceasul al optulea.
Mai întâi, el face ca Soarele să-i pară că abia se mişcă sau chiar că stă în loc, iar ziua parcă ar avea cincizeci de ore.
Apoi, îl ţintuieşte cu ochii pe ferestre, împingându-l să iasă afară din chilie, să cerceteze dacă Soarele mai are mult până la ceasul al nouălea, ori să-şi poarte privirile roată-mprejur după vreun frate.
Pe lângă acestea, îi stârneşte ură faţă de locul în care-şi duce viaţa, faţă de viaţa însăşi şi faţă de lucrul cu mâinile, precum şi pentru faptul că iubirea i-a părăsit pe fraţi şi nu mai are pe cine să cheme în ajutor.
Iar dacă, în zilele cu pricina, cineva l-a întristat pe călugăr, demonul profită ca să-i sporească ura.
Atunci îl face să tânjească după alte locuri, unde ar putea găsi mai uşor cele de trebuinţă, unde ar lucra fără atâta trudă, dar dobândind mai mult.
Şi adaugă îndată că a fi plăcut Domnului nu ţine de un loc anume: căci Dumnezeirii, zice el, I te poţi închina pretutindeni.
La toate acestea, el adună amintirea casei părinteşti şi a vieţii de odinioară; îi înfăţişează cât de lungă e viaţa, aducându-i înaintea ochilor toate chinurile ascezei.
Într-un cuvânt, cum se spune, trage toate iţele pentru ca bietul călugăr, părăsindu-şi chilia, s-o ia la fugă.
Acest demon nu e urmat îndeaproape de niciun altul: o stare de linişte şi o bucurie de nespus cuprind sufletul după încheierea bătăliei.“
» Acedia în vreme de pandemie
Sigur, ce ați citit mai sus are legătură cu călugării și viața monahală. Singurătatea este o provocare pentru oricine, iar să stai focalizat continuu pe ceea ce trebuie să faci din perspectiva vieții de călugăr trebuie să fie extrem de provocator pentru acesta.
Aș vrea să trecem însă la viața modernă. Aș ilustra acest sentiment cu următoarea experiență. Ești nevoit să stai în casă zile întregi. Începi ziua cu verificare mesajelor de pe FB ori Twitter. Mănânci. Citești pentru o oră. Te uiți la un film sau două. Dar ajungi către după-amiază la sentiment că nimic nu mai are sens, nu știi ce să mai faci ca să ai sentimentul „distracției” (furat de vreo experiență oarecare), ești cu tine însuși, ai multiple posibilități teoretice (te-ai putea uita la alt film...), dar niciuna nu te mulțumește. Este o formă stranie de depresie, căci viața pare să-și fi pierdut direcția, înțelesul. Dacă poți dormi bine noaptea, este o binecuvântare. Dar a doua zi trebuie să o iei de la capăt. A treia zi la fel. Și tot așa. Și cu fiecare zi care trece, sentimentul acediei este din ce în ce mai pregnant, iar dacă în trecut ziua nu părea să aibă sens, acum viitorul pe un termen nelimitat nu prea mai pare să inspire încredere, nu mai are puterea de a oferi energia necesară pentru a avea speranță că starea apăsătoare de acum va trece.
Acedia este, printre altele, o stare de plictiseală colosală, mintea este „spartă” în gânduri fără sens și nu ai puterea și știința de a te aduna, de a găsi ceva, orice, care să prezinte interes, care să te atragă, care să pară că merită încercat, făcut. Haosul pare să preia controlul activității mentale.
Acedia este definită printr-o stare lăuntrică unică. Astfel de lucruri nu pot fi însă descrise precis și nu pot fi înțelese dacă nu le-ai trăit. Cum e și cu durerea de măsea. Ca orice stare mentală, de altfel.
» Ce se poate face împotriva acediei?
Nimic, dacă nu poți schimba locul. Ori poate să găsești o pasiune atât de mare, încât să te consume și să te țină în priză pentru tot timpul.
Ce se poate face este să ieși din această rutină. Și de aceea restricțiile de mișcare din vreme de pandemie duc la acedie, pentru că libertatea de a fi în altă parte este drastic limitată.
Nu, termenul „acedia” nu există în vreun dicționar al limbii române. Poate în vreunul specializat, al termenilor bisericești, dacă există așa ceva.
