Ideea de a pulveriza particule reflectorizante în stratosferă pentru a reduce lumina Soarelui și a opri încălzirea globală nu mai aparține doar literaturii SF. Un start-up israelo-american, Stardust Solutions, susține că dezvoltă o tehnologie completă de „injecție de aerosoli stratosferici” și că în câțiva ani ar putea oferi guvernelor un „serviciu” de răcire a planetei.
Dincolo de promisiune, mecanismul fizic, riscurile climatice și actorii implicați arată cât de periculos de aproape suntem de posibilitatea tehnică de a umbla la „termostatul global”.
Cum funcționează „parasolul” stratosferic
• Ideea de bază a geoingineriei solare pleacă de la un fenomen natural: marile erupții vulcanice. Când un vulcan aruncă în atmosferă cantități uriașe de particule de sulf, acestea ajung până în stratosferă, formează un „văl” global și reflectă o parte din lumina solară înapoi în spațiu. Rezultatul: o răcire temporară a climei, observabilă timp de unu-doi ani.
• Erupția Laki din Islanda, din 1783, este exemplul clasic. Zeci de milioane de tone de sulf au ajuns în stratosferă, Soarele a devenit „palid”, iernile au fost extrem de dure până în zone subtropicale, iar foametea și seceta s-au extins pe mai multe continente. Abia în ultimii ani modelele climatice au confirmat intuiția lui Benjamin Franklin că erupția a răcit efectiv emisfera nordică.
• Stardust încearcă să reproducă acest efect, dar fără lavă și fără sulf. Compania spune că a dezvoltat un tip special de particulă reflectorizantă, formată din ingrediente „naturale”, care poate fi pulverizată în stratosferă. Particulele ar rămâne acolo aproximativ un an, ar reflecta o mică parte din radiația solară și apoi ar cădea pe sol, unde – susține firma – ar fi inofensive pentru biosferă.
• Din punct de vedere tehnic, scenariul arată astfel: o flotă inițială de circa 100 de avioane zboară repetat până la altitudini stratosferice, deasupra regiunilor imediat la nord și la sud de tropice (de exemplu, Florida și sudul Braziliei). La fiecare zbor, aeronavele eliberează încărcături de particule, care apoi sunt purtate de curenți și se distribuie treptat în jurul globului, creând un „parasolar” subțire, cu efect relativ uniform asupra temperaturii medii globale.
• Din punct de vedere economic, tehnologia este atractivă tocmai pentru că este „ieftină” în raport cu pagubele produse de schimbările climatice. Estimările vorbesc de zeci de miliarde de dolari pe an pentru menținerea aerosolilor în atmosferă – o sumă mult mai mică decât costul anual al dezastrelor climatice pentru o economie ca cea a SUA. Această disproporție este exact ceea ce face modelul de afaceri al Stardust atât de seducător pentru investitori și, în același timp, atât de îngrijorător pentru o parte a comunității științifice.
Ce știm – și ce nu știm – despre efectele climatice
• Din punct de vedere al fizicii de bază, faptul că temperatura globală ar scădea este aproape sigur. Reflectezi mai multă energie solară sus în atmosferă – obții mai puțină încălzire. Un raport recent al Royal Society a concluzionat că tehnologia ar reuși, cu probabilitate foarte mare, să reducă temperatura medie globală.
• Problema începe când nu mai vorbim doar de medie globală, ci de distribuția regională a efectelor. Modelele climatice indică posibile efecte secundare serioase: modificarea tiparelor de precipitații, secete accentuate în anumite regiuni (de exemplu, în Africa subsahariană), ierni mai uscate în zona mediteraneană sau creșterea intensității uraganelor în Atlanticul de Nord. În lipsa unor serii lungi de date reale, toate acestea rămân scenarii, nu certitudini, dar riscurile nu pot fi ignorate.
• Un alt punct esențial: geoingineria solară nu face nimic pentru a reduce concentrația de CO₂. Chiar dacă temperatura este „ținută jos” prin aerosoli, oceanele continuă să se acidifice, poluarea locală continuă, iar ecosistemele suferă în alte moduri. De aceea mulți experți compară tehnologia cu un medicament de tip „Wegovy” pentru climă: ameliorează simptomul (căldura), dar nu tratează cauza (emisiile de gaze cu efect de seră).
• Chiar și în scenariile optimiste, vor exista „câștigători” și „perdanți”. Unele regiuni ar putea beneficia de reducerea valurilor de căldură, altele ar putea plăti prețul prin modificări ale precipitațiilor sau prin impact asupra agriculturii. Este foarte dificil de imaginat un regim de administrare a aerosolilor care să fie perceput ca „echitabil” de toate statele, mai ales când miza este însăși stabilitatea sistemelor climatice regionale.
Dependență pe termen lung și „șocul de terminare”
• O consecință fundamentală a geoingineriei solare este decuplarea temperaturii planetei de la concentrația reală de gaze cu efect de seră. Atât timp cât CO₂ se acumulează, pentru a menține aceeași temperatură trebuie injectată tot mai multă „pudră” reflectorizantă. Din punct de vedere climatic, intrăm într-un regim de dependență tehnologică.
• Dacă, după zeci de ani de utilizare, injecția de aerosoli ar înceta brusc – din motive politice, economice sau tehnice –, în atmosferă ar rămâne tot carbonul acumulat. Fără „parasolar”, planeta ar resimți într-un timp foarte scurt toată încălzirea mascată anterior. Această creștere rapidă a temperaturii, cu efecte potențial catastrofale pentru ecosisteme și societăți, poartă numele de „șoc terminal” (termination shock).
• Această dependență creează și un risc de șantaj. Actorul – stat sau consorțiu – care controlează infrastructura de geoinginerie ar putea folosi amenințarea „închiderii robinetului” ca instrument de presiune geopolitică sau economică. Chiar dacă firme precum Stardust invocă mecanisme de control și reglementare, natura tehnologiei face ca această asimetrie de putere să fie structurală.
• În plus, simplul fapt că există „opțiunea” geoingineriei poate reduce presiunea politică pentru decarbonizare reală. Dacă decidenții cred că pot amâna renunțarea la combustibili fosili și pot cumpăra, la nevoie, o soluție tehnologică rapidă, ritmul tranziției energetice riscă să încetinească exact când ar trebui accelerat.
Riscuri politice și de securitate
• În prezent nu există un cadru internațional obligatoriu care să reglementeze solar geoengineering. Convenția privind diversitatea biologică a ONU a recomandat prudență și abținerea până la o bază științifică solidă, dar marile puteri nu sunt toate parte la acest proces, iar propunerile de la Adunarea ONU pentru Mediu privind studierea sistematică a riscurilor și oportunităților au eșuat de două ori.
• Lumea este îngrijorată de scenariul în care o mare putere sau un bloc regional decide unilateral să pornească geoingineria. Un raport al Defense Science Board din SUA a respins ideea „miliardarului nebun” care pornește de capul lui un program global – pentru că sute de avioane în stratosferă nu pot scăpa de radarul nimănui. Dar același raport a cerut dezvoltarea unor sisteme de monitorizare a particulelor din stratosferă, tocmai pentru a preveni „surprize strategice”.
• Potențialul de neîncredere și dezinformare este enorm. O secetă severă, un muson perturbat sau o serie de uragane violente pot fi puse rapid, cu sau fără temei, în cârca unui program de geoinginerie. În regiuni tensionate, precum India–Pakistan sau China–SUA, acuzațiile reciproce privind „manipularea climei” pot alimenta escaladări greu de controlat.
• Din perspectivă etică, apare întrebarea „cine decide” ce temperatură este „optimă” pentru planetă și cum se trasează frontiera dintre beneficiile pentru unii și pierderile pentru alții. În absența unui acord global robust, orice decizie de răcire deliberată a planetei riscă să fie percepută ca impunere unilaterală a intereselor câtorva asupra tuturor.
Cine sunt actorii implicați în proiect
• În centru se află Stardust Solutions, un start-up de circa 25 de persoane cu rădăcini în Israel și structură juridică în SUA (Delaware). CEO-ul, Yanai Yedvab, este fizician nuclear și fost adjunct al șefului științific al Comisiei pentru Energie Atomică din Israel. Co-fondatorul, Amyad Spector, este tot fizician, cu experiență în cercetarea nucleară guvernamentală. Ei au decis, în timpul pandemiei, să caute „o intervenție directă” asupra climei și au ajuns la ideea de reflecție solară.
• Modelul de afaceri este explicit: dezvoltarea unui „sistem complet A-Z” de injecție de aerosoli stratosferici (particule, avioane, logistica de operare), brevetarea tehnologiei și vânzarea serviciului către guverne, prin contracte pe termen lung. Documente de prezentare pentru investitori vorbesc despre demonstrații de reducere graduală a temperaturii începând chiar din acest deceniu și despre posibile venituri de sute de milioane de dolari anual din contracte publice.
• Capitalul provine din fonduri de venture capital și investitori individuali cu profil foarte diferit: de la Lowercarbon Capital – un fond specializat în pariuri „curajoase” pe tehnologie climatică –, până la structuri legate de foști lideri politici și veterani ai establishmentului de securitate israelian. Pentru aceștia, Stardust este simultan un pariu financiar și un pariu pe o piață potențial uriașă: serviciile de „stabilizare a climei”.
• De cealaltă parte, o parte importantă a comunității științifice este prudentă sau ostilă. Unii cercetători acceptă că, teoretic, o injecție moderată de aerosoli ar putea reduce riscurile unor valuri extreme de căldură și ar putea „beneficia majoritatea oamenilor”, dar subliniază lipsa de date și necesitatea unui cadru public, transparent, pentru orice test și orice decizie.
• Alții resping ideea pe fond, argumentând că a rupe legătura directă dintre CO₂ și temperatură este extrem de periculos și că singura cale solidă rămâne decarbonizarea rapidă. Aproape 600 de academicieni au semnat un apel la un „acord de ne-utilizare” a geoingineriei solare, tocmai pentru a preveni normalizarea acestor idei înainte de a fi înțelese.
• O figură-cheie de la interfața între știință, politică și industrie este Janos Pasztor, fost consilier principal pe climă al secretarului general ONU Ban Ki-moon. După ce și-a pierdut încrederea că acordurile voluntare de tip Paris pot limita încălzirea la timp, Pasztor s-a concentrat pe guvernanța geoingineriei și a publicat, în 2024, un raport intern pentru Stardust, în care cerea transparență, un moratoriu asupra implementării și un cod de conduită public. O parte din recomandări au fost preluate în declarațiile firmei, altele au rămas literă moartă.
Între „ultimă șansă” și cutia Pandorei
• Pentru susținători, tehnologia de reflecție solară apare ca un „plan B” moralmente necesar într-o lume care nu reușește să reducă emisiile suficient de repede. Argumentul lor este că, în fața riscului de valuri de căldură letale, incendii necontrolabile, colaps al recifelor de corali și migrații masive, este imoral să nu cercetăm, măcar, o metodă relativ ieftină de a câștiga timp.
• Pentru critici, aceeași tehnologie arată ca o nouă cutie a Pandorei: un control tehnologic unilateral asupra „robinetului de energie” al planetei, cu riscuri climatice, politice și militare pe care nu le înțelegem suficient. Ei atrag atenția că, odată ce o astfel de infrastructură este construită și operaționalizată, tentația de a o folosi – sau de a o folosi abuziv – va fi foarte mare.
• Dincolo de calcule, rămâne întrebarea etică: avem dreptul să modificăm deliberat balanța radiativă a planetei? Iar, dacă răspunsul este „da, de nevoie”, cine își asumă responsabilitatea față de generațiile viitoare în cazul în care „parasolul” global produce efecte ireversibile? Aceste întrebări nu pot fi rezolvate de un start-up, nici de un singur stat, ci, inevitabil, de un proces politic și diplomatic dificil, la scară globală.
• Indiferent dacă Stardust își va duce sau nu la capăt planul, simplul fapt că o firmă mică, cu câteva zeci de angajați și câteva zeci de milioane de dolari, poate ajunge relativ rapid aproape de posibilitatea de a „bloca Soarele” arată cât de mult a avansat tehnologia și cât de în urmă a rămas guvernanța. Iar dezbaterea despre geoingineria solară devine, inevitabil, o dezbatere despre cum și dacă societatea globală poate învăța din propriile eșecuri climatice fără să provoace, în numele salvării, o nouă criză planetară.
Sursa: Politico
