Trecerea oaselor de la nivelul maxilarului la cel al urechii medii
Oase care se găsesc la nivelul maxilarului la reptile şi în urechea mijlocie la mamifere

În România, procentul celor declaraţi credincioşi  este în jur de 80%. Cu toate acestea, credem, teoria evoluţionistă este acceptată în bună măsură ca teoria care explică apariția și evoluția omului. În cele ce urmează vă prezentăm o serie de şase episoade dedicate evoluţiei, în care încercăm o ilustrare cât mai sugestivă a teoriei şi  demontarea unor mituri privitoare la aceasta.

Culoare, sunet, miros, gust, senzaţii tactile - toate sunt rezultatul procesării cerebrale a datelor furnizate de simţurile noastre. Spunem că un măr este roşu, dar mărul nu are o culoare în sine. Culoarea este o chestiune de interpretare omenească, nu o proprietate a lucrurilor. Un extraterestru nu va vedea un măr roșu ca fiind roșu, pentru că roșul reprezintă o experiență subiectivă omenească (nu se poate descrie în cuvinte).

Culoarea este rezultatul procesării de către creier a impulsurilor bioelectrice transmise prin nervul optic de către ochi, ca urmare a captării undelor electromagnetice dintr-o anumită gamă de frecvenţe, gama frecvențelor luminii vizibile. Culoarea roşie, de exemplu, este percepția undelor electromagnetice cu lungimea de undă între 610 şi 700 nanometri.

Distanța la care se află Luna față de Pământ variază pe timpul rotației sale în jurul planetei noastre. O distanță menționată de astronomi este 384.400 km, dar, după cum veți putea în videoclipul de mai jos, distanța poate fi mai mică ori mai mare.

Luna este înclinată cu 1,5° în raport cu orbita sa în jurul Soarelui, prin urmare nu există, ca pe Terra, anotimpuri.

În urmă cu câteva zile the New England Journal of Medicine a publicat un studiu, preluat de mass-media de pe toată planeta, privind capacitatea noului coronavirus de a „supraviețui” pe diverse suprafețe. A ieșit în evidență, pentru cei atenți, un lucru: cuprul are capacitatea de a distruge (relativ) rapid virusul, comparativ cu alte materiale. Cum este acest lucru posibil?

Rezultatele privind „supraviețuirea” virusului în aer și pe diverse suprafețe sunt următoarele:
- în aer: 3 ore
- pe cupru: 4 ore
- pe carton: 24 de ore
- pe plastic și oțel: 48-72 de ore.


Deplasarea sistemului solar în stilul „vortex”...

Un videoclip urcat pe YouTube în 2012, cu nu mai puțin de 6,4 milioane de vizualizări, ne spune că ce știm despre sistemul nostru solar, adică imaginea unui sistem solar (relativ) plat, cu planetele aliniate pe (aproximativ) același plan, este greșită! În fapt sistemul solar ar fi un fel de vortex, cu Soarele „zburând” vijelios prin univers, cu planetele abia prinzându-l din urmă, capturate în câmpul gravitațional al astrului.

Videoclipul este promovat și de Google (unde, probabil, nu și-a pus niciodată nimeni problema asta), fiind al doilea rezultat la diverse căutări clasice, cum ar fi „solar system motion”.

Dar această înțelegere este greșită. Sunt mai mulți fizicieni care au scris despre acest videoclip, arătând că interpretarea este greșită, dar nu am găsit nicio explicație care să arate care este eroarea făcută de creatorul videoclipului. Și probabil acesta este motivul principal pentru care și astăzi videoclipul primește credit de la mulți urmăritori: nu e clar ce e greșit.

 

Pe 26 februarie am avut primul caz de infectare confirmat cu SARS-CoV-2 în România. De atunci au trecut 50 de zile. Am învățat mai multe despre virus, am învățat să trăim simțindu-i prezența de fiecare dată când întoarcem cheia în broasca ușii. Și ne gândim că a venit vremea să ne întoarcem la ce a fost odată, la vremea dinaintea apariției Marelui Virus printre noi. Ce ne va aduce viitorul? Când revenim la normal?

Cercetătorii din proiectul de cercetare științifică ETH (Event Hotizon Telescope), care foloseşte o serie de telescoape care împânzesc globul terestru, au reuşit să obţină imaginea extrem de clară a jetului de plasmă emis de materia devorată de o enormă gaură neagră situată într-un quasar îndepărtat.

În centrul multor galaxii (poate chiar al tuturor) se găsesc găuri negre enorme, cu mase de milioane sau chiar miliarde de ori cea a Soarelui. Aceste găuri negre devorează stelele, gazul şi praful cosmic ce orbitează în jurul lor şi pe care reuşesc să le captureze prin efectele gravitaționale extreme pe care le generează.


Imagine cu celulă infectată cu noul coronavirus (virusul, în galben, văzut la microscop electronic)

În 1965 o cercetătoare de la Universitatea din Chicago, Dorothy Hamre, studiind culturi de țesut de la studenți cu răceală - a descoperit un nou tip de virus: 229E. Acesta este primul coronavirus  care infectează omul descoperit. Ultimul, SARS-CoV-2, este cel care a trimis jumătate din planetă în propriile case, a blocat economia și a omorât deja peste 110 mii de oameni (și e doar începutul...).

În același timp cu Hamre, un grup de cercetători din Anglia, coordonat de doctorul David Tyrell, studia răceala. Aceștia, de asemenea, au identificat noul tip de virus. La microscop s-a observat că acesta semăna cu un virus pe care-l identificaseră în anii '30 la puii cu bronșită.


Pe axa verticală sunt reprezentate numărul de îmbolnăviri, pe axa orizontală numărul de zile.

În graficul de mai sus puteți vedea o privire comparativă a evoluției epidemiei COVID-19 în România și în trei țări europene dintre cele mai afectate: Italia, Spania și Germania.

Am început graficul când țările au consemnat 100 cazuri de infecție cu virusul SARS-CoV-2 (care provoacă COVID-19).

Întrebarea din titlul articolului este insuficient explorată pentru a veni cu răspuns în acest articol. Vrem doar să enunțăm problema, să explicăm pe scurt contextul, și să vă auzim opiniile. Poate vom reveni cu un alt articol, după ce vom analiza mai bine subiectul.

Iată de la ce plecăm:
1. Nimic nu se deplasează cu o viteză mai mare decât viteza luminii în univers.
2. Există totuși o excepție, cred unii fizicieni... Dat fiind că universul este în expansiune (spaţiul se dilată), luând în calcul distanţele mari din univers, este de înţeles că sunt corpuri cereşti care se deplasează faţă de alte corpuri cereşti, aflate la mare distanţă de primele, cu viteze care depăşesc viteza luminii. 

 

Unul dintre cele mai contraintuitive aspecte ale universului nostru, şi din acest motiv larg dezbătute şi combătute de către pasionaţii de ştiinţă, este următorul: de ce nu putem călători cu viteze superioare vitezei luminii? Viteze superluminice ar putea permite călătorii în alte galaxii într-un timp rezonabil, de exemplu. Răspunsul cel mai adesea oferit de fizicieni în materiale de popularizare este: pentru că orice corp care se apropie de viteza luminii are nevoie de energie din ce în ce mai mare, iar, la limită, are nevoie de energie infinită pentru a atinge viteza luminii. Pus în context relativist, specialiştii în teoria relativităţii au însă opinii diferite.


Masa curbează spațiut-timpul. Credit: Mark Garlick / Science Source

Am scris un articol în urmă cu câteva săptămâni în care am arătat un aspect complet contraintuitiv: că accelerația unui corp într-un câmp gravitațional nu este reală.

În esență, dacă nu vreți să citiți tot articolul, spuneam următoarele:
:: asupra unui corp aflat în cădere liberă într-un câmp gravitațional (spațiu-timpul este distorsionat de masă şi energie), nu acționează nicio forță.
:: accelerația de care vorbim atunci când spunem că un corp lăsat să cadă spre sol va evolua cu o accelerație de 9,8 ms2 - există doar în raport cu suprafața terestră, dar nu este o accelerație propriu-zisă, adică una care ar fi simțită de corpul aflat în cădere. În lipsa rezistenței aerului - tot ce vei simți va fi senzația de imponderabilitate. Este ceea ce simt astronauții de pe Stația Spațială Internațională.
:: principiul echivalenței al lui Albert Einstein este soluția la acest mister: efectele gravitaţiei şi ale acceleraţiei sunt imposibil de diferenţiat.
:: corpurile aflate în într-un spaţiu-timp curbat de masă/energie par să se mişte accelerat, dar acestea se află, în fapt, într-o mişcare neaccelerată, urmând liniile geodezice din spaţiu-timp, specifice zonei din univers în care se află.

Probabil ai făcut-o deja. Și probabil știi că „e mai bine cu azot”. Oare ce ți-a spus cel de la service ori de la vulcanizare?

Probabil că ideea a fost preluată din lumea formulei 1, unde roțile se umflă cu azot pur. Dar chiar e mai bine? Și dacă da, de ce?


Sistemul nostru solar (indicat cu scris albastru) se află pe unul dintre brațele Căii Lactee.
Clic dreapta - view image (pentru o rezoluţie superioară)

Sigur, un telescop ajută, dar și fără ajutorul unuia, cu ochiul liber, putem observa obiecte cosmice aflate la distanțe respectabile. „Respectabile” însemnând enorme. La urma urmelor, vedem ceea ce ajunge la ochii noștri, sub formă de fotoni, din segmentul vizibil al spectrului electromagnetic, oricât de mare ar fi distanța.

Una dintre probleme, care ne împiedică să vedem prea multe obiecte aflate la distanțe enorme, constă în aceea că sistemul nostru solar este situat pe unul dintre brațele galaxiei noastre, Calea Lactee, iar această situare în interiorul galaxiei, împreună cu faptul că galaxia noastră este enormă (circa 100.000 de ani-lumină diametru), cu un număr imposibil de numărat de stele, face ca lumina de la alte corpuri cerești, din afara galaxiei, să fie dificil de observat cu ochiul liber. Și totuși...

Am mai scris pe subiectul ăsta. Ce am spus anterior, foarte pe scurt, a fost așa: a) Terra se deplasează în jurul Soarelui cu 30 km/s; b) sistemul nostru solar se deplasează în jurul centrului galaxiei cu 220 km/s; 3) raportat la radiația cosmică de fond, Terra s-ar deplasa cu 390 km/s. Calea Lactee s-ar deplasa cu 1.000 km/s către o anomalie gravitațională aflată la 150 de milioane de ani-lumină, denumită „marele atractor”.

Citiți acest articol; sunt date mai multe și explicate cu detalii. E un articol care a ajuns la aproape 100 de mii de citiri. Dar iată o perspectivă diferită, pentru a înțelege complexitatea fizicii și a interpretării ei. Dacă Terra ar fi singurul obiect static din univers, cum ar arăta universul? Ar arăta diferit? Probabil că nu. Dar ce înseamnă „static”, în repaus?

 

Sprijiniţi-ne cu o donaţie.


PayPal (€)


Contact | T&C | © 2020 Scientia.ro