Baza neuronală a dislexiei ar putea fi descifrată în cele din urmă - arătând că problema poate rezida în comunicarea defectuoasă dintre diferitele zone ale reţelei cerebrale a limbajului. Descoperirea ar putea rezolva o dezbatere de lungă durată privind originile dificultăţilor de citit şi de scris ale dislexicilor.
5 până la 10 la sută din populaţia Marii Britanii şi SUA suferă de dislexie, celor afectaţi fiindu-le greu să citească corect şi fluent şi, uneori, să scrie şi să pronunţe cuvintele pe litere.
O teorie formulează ipoteza că persoanele dislexice au o deficienţă subtilă de auz, care afectează în special ritmul vorbirii şi care, la rândul ei, conduce la reprezentări defectuoase ale unităţilor de bază ale sunetelor vorbirii sau fonemelor, în creier.
Dar dacă discursul nu este reprezentat fidel în creier, de ce acest lucru nu creează probleme în înţelegerea a ceea ce se spune? "Un lucru uşor confuz în această teorie este faptul că persoanele dislexice nu au probleme de înţelegere a discursului", spune Sophie Scott de la University College din Londra, unul dintre co-autorii studiului. "De ce nu le este greu să facă asta?"
Pentru investigaţii suplimentare, Scott, împreună cu Bart Boets de la Universitatea Catolică din Leuven, Belgia şi colegii lor au scanat creierele unor adulţi (23 dislexici şi 22 non-dislexici), căutând să identifice modelele de activitate nervoasă manifestate de aceştia în răspunsurile date la anumite sunete ale vorbirii. În cazul tuturor participanţilor, cortexul auditiv, care procesează sunetul primit, a înregistrat modelele de activitate nervoasă specifice răspunsului la diferite sunete ale vorbirii. Acest lucru sugerează faptul că creierul dislexic are reprezentări similare asupra sunetelor cu cele ale creierului non-dislexic.
Această constatare nu exclude posibilitatea ca acei adulţi dislexici să fi avut reprezentări mai puţin distincte în perioadele de tinereţe, care apoi să se fi dezvoltat diferit, însă evidenţiază faptul că reprezentările fonetice pot fi intacte la adulţi, în ciuda dificultăţilor persistente de citire.
Conexiuni pierdute
O altă cauză ar putea-o constitui dificultatea de funcţionare a altor părţi ale reţelei cerebrale a limbajului cu rol în accesarea acestor reprezentări ale sunetelor. Pentru a testa această ipoteză, echipa a explorat conexiunile a 13 regiuni din creier implicate în procesarea limbajului. Cercetătorii au investigat atât funcţionalitatea inter-regională, cât şi structura nervilor specifici care conectează regiunile. La persoanele cu dislexie, ambele măsurători au evidenţiat conexiuni defectuoase între girusul temporal superior - regiunea care conţine cortexul auditiv - şi girusul frontal inferior - o regiune implicată în procesarea limbajului şi producerea vorbirii.
Mai mult decât atât, cu cât era mai deficitară conectivitatea funcţională a acestor regiuni, cu atât mai prost se descurcau participanţii la citit şi la alte sarcini fonologice. Luate împreună, măsurătorile preziceau dacă participantul era sau nu dislexic, cu o precizie de 73 la sută. Autorii susţin că aceste constatări sunt argumente suplimentare pentru recunoaşterea dislexiei ca un "sindrom de deconectare".
"Ceea ce aflăm de la imagistica funcțională este că nu este suficient să vorbim despre existenţa zonelor creierului; avem mereu de-a face cu o reţea şi când ai o reţea ai modele de conectivitate", spune Scott. "Deci, există vreo posibilitate de restructurare a acelei reţele care să poată fi de ajutor?"
"Această lucrare este utilă în evaluarea abordărilor din intervenţii", spune Guinevere Eden, director al Centrului pentru studierea învăţării de la Universitatea Georgetown din Washington DC. Cel puţin, ştiind că sunetul este bine reprezentat în cortex, cercetătorii ar putea căuta alte căi de intervenţie în dislexie.
Boets crede că am putea să ajutăm dislexicii prin ţintirea conexiunilor deficitare. "Acest lucru ar putea fi asigurat prin intervenţii comportamentale, dar şi prin folosirea unor tehnici non-invazive de stimulare a creierului, aşa cum este stimularea magnetică transcraniană", spune el.
Un studiu de continuare a cercetărilor este deja în curs de desfăşurare. În cursul lui, creierele unui grup de copii cu risc ereditar de dislexie vor fi scanate în diferite etape de învăţare a cititului, pentru a încerca să se identifice momentul în care apar aceste diferenţe şi cum se schimbă ele de-a lungul învățării cititului.
Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului dyslexias-roots-traced-to-bad-brain-connections, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Maricica Botescu
