În 1997, spre sfârşitul verii, chirurgul Robert Smith a amputat în mod deliberat partea inferioară a piciorului stâng sănătos al pacientului său în vârstă de 38 de ani, Kevin Wright, care tânjea după asta încă din copilărie. Oare de ce se comporta Wright astfel?
În anii 1990, boala lui Wright era considerată drept o formă de tulburare dismorfică corporală – o tulburare psihiatrică ce se caracterizează printr-o convingere iraţională că ceva este în neregulă cu o parte a corpului. Până acum au existat puţine cercetări sistematice analizând pacienţii care experimentează dorinţa de amputare, dar, în cadrul unui nou studiu, Olaf Blanke şi colegii săi au dezvăluit rezultatele unor lungi interviuri luate unui număr de 20 de astfel de pacienţi. Descoperirile lui Blanke au făcut ca echipa lui să speculeze că, departe de a fi o formă a tulburării dismorfice corporale, dorinţa de amputare ar putea fi interpretată mai degrabă ca fiind un sindrom neurologic asociat cu o disfuncţie a felului în care corpul este reprezentat la nivelul circuitelor fronto-parietale ale creierului – o boală pe care au denumit-o ”sindromul integrităţii identităţii corporale”.
În sprijinul ipotezei sale, echipa lui Blanke indică faptul că 75% din pacienţii intervievaţi vroiau în mod special să li se amputeze piciorul stâng sau, dacă vroiau să li se amputeze ambele, atunci dorinţa lor era mai puternică în cazul celui stâng (care este reprezentat şi controlat de emisfera cerebrală dreaptă).
Mai mult, 13 dintre participanţi au raportat senzaţii anormale la nivelul părţii corpului pe care o doreau amputată, inclusiv furnicături şi amorţeală, pierderea sensibilităţii, senzaţia că membrul respectiv aparţine altcuiva sau că este deja amputat (aproape ca o formă inversă a sindromului membrului fantomă). Acestea nu erau halucinaţii, întrucât pacienţii ştiau că, în realitate, membrul era al lor şi se afla acolo. Totuşi, acest gen de senzaţii anormale sunt raportate uneori de către pacienţii cu leziuni la nivelul cortexului fronto-parietal.
Spre deosebire de pacienţii suferind de tulburarea dismorfică corporală, în acest caz niciunul din pacienţi nu credea că membrul său e ”defect” şi nici nu era ruşinat de el.
”Per total, datele noastre sugerează că dorinţa de amputare ar putea fi conceptualizată ca asomatognozie cronică (=nerecunoaşterea unei părţi a corpului) sau ca o formă negativă a fenomenului membrului 'fantomă'”, au spus cercetătorii, adăugând că tulburarea părea să aibă multe în comun cu tulburarea identităţii de gen, asociată cu o dorinţă de a-şi schimba sexul. Cu toate acestea, cercetătorii au atras atenţia asupra faptului că este nevoie de examinări neurologice mai amănunţite pe un eşantion mai mare de pacienţi.
Mai multe alte descoperiri curioase au ieşit la iveală. De exemplu, părea să existe o diferenţă între sexe când venea vorba de dorinţa de amputare. În timp ce doar 12 din cei 17 pacienţi doreau amputarea unui singur membru, toate cele trei paciente doreau amputări multiple – una dintre ele dorea ca toate membrele să-i fie amputate, una dorea să scape de ambele picioare şi de un braţ, iar ultima dorea ca amândouă picioarele să-i fie amputate.
Printre descrierile pacienţilor referitoare la dorinţa lor de amputare se regăseau următoarele afirmaţii tipice: ”Piciorul pare străin şi nu-mi aparţine”, ”Nu trebuia să mă nasc cu picioarele mele” şi ”Piciorul meu e cumva prea mult, nu sunt 'conectat' la corpul meu”.
Traducere după people-who-yearn-for-amputation-of, cu acordul editorului.
Traducere: Ana Cristina Dumitrache
