Majoritatea dintre noi luăm vorbitul ca pe ceva de la sine înţeles. Tocmai de aceea sindromul Landau-Kleffner este atât de înfricoşător. Acesta îi poate răpi cuiva abilitatea de a vorbi sau de a înţelege vorbirea, iar şi iar.
Sindromul Landau-Kleffner a fost descoperit în 1957, când William Landau şi Frank Kleffner au descris boala şi au identificat şase cazuri diferite. În general, sindromul apărea la copii cu vârsta între 3 şi 13 ani. La început, părinţii au crezut că cei mici surzesc. Copiii nu reacţionau la nimic din ce li se spunea, nici măcar atunci când era clar că îl vedeau pe cel care le vorbea. După câteva luni, copiii îşi pierdeau şi abilitatea de a vorbi.
Astăzi, înainte ca persoanele cu Landau-Kleffner să fie diagnosticate corect, se verifică dacă acestea nu suferă de surzenie sau de autism. Deşi unii pacienţi încep să aibă accese convulsive, acestea apar adesea abia după ce persoanele încetează să mai vorbească. Singurul mod de a te asigura că sindromul este prezent e să faci o electroencefalogramă în timp ce pacientul doarme şi să cauţi o activitate cerebrală convulsivă subclinică (fără simptome).
Există puţine opţiuni de tratament pentru cei care suferă de acest sindrom. În mare parte, li se prescrie medicaţie anticonvulsivă pentru a opri accesele. Uneori, corticosteroizii îi ajută să-şi recapete abilitatea de a vorbi. Alteori, persoanele pot ajunge singure să comunice din nou, fie prin limbajul semnelor, fie prin terapie logopedică. Dar ceea ce este cu adevărat înfricoşător în legătură cu acest sindrom este faptul că poate recidiva. Aşadar, pe parcursul întregii vieţi, abilitatea de a vorbi - şi numai ea - poate literalmente să fie ”ştearsă” din creier, iar şi iar. Oamenii îşi păstrează amintirile, personalitatea şi abilităţile motorii, dar o tulburare foarte specifică le răpeşte cuvintele. Avem un buton de ”resetare verbală”.
Traducere de Ana Dumitrache după the-terrifying-syndrome-that-takes-away-your-ability-to.
