„I-am spus fiicei mele că televizorul din camera de zi era desincronizat. Apoi am observat că nici televizorul din bucătărie nu era sincronizat. Dintr-o dată, mi-am dat seama că şi vocea ei este desincronizată. Nu era din cauza televizorului, ci din cauza mea.”
Ai văzut vreodată un film vechi, în care sunetul nu se sincroniza cu acţiunea? Imaginează-ţi cum ar fi ca fiecare voce să sune în neregulă, chiar şi cea proprie. Aceasta este lumea în care trăieşte PH. Curând după o operaţie pentru o problemă cardiacă, a început să observe că ceva nu este în regulă.
„Stăteam cu fiica mea şi lor le place să aibă televizorul deschis. M-am întors către ea şi i-am spus: «Trebuie să îţi iei un televizor decent, unul la care sunetul şi emisiunea să fie sincronizate». Am chicotit. Însă mi-au spus că «nu e nimic în neregulă cu televizorul».”
Contrariat, s-a dus în bucătărie să facă o cană de ceai. „Au încă un televizor sus, pe perete, şi era la fel. M-am dus în sufragerie şi i-am spus: «Hei, ai două televizoare ce trebuie reparate!».”
Atunci a început să observe că şi vorbirea fiicei sale era în contratimp cu mişcarea buzelor ei. „Nu era televizorul, eu eram de vină. Se întâmpla în realitate.”
PH reprezintă primul caz confirmat al unei persoane care îi aude pe oameni vorbind înainte de a le înregistra mişcarea buzelor. Situaţia sa ne oferă informaţii unice despre modul în care creierul nostru reuneşte ceea ce vedem şi ceea ce auzim.
Este neclar de ce problema lui PH a apărut atunci – dar ar putea avea de-a face cu faptul că el suferă de pericardită acută, inflamare a pericardului, înveliş al inimii, sau cu operaţia căreia a fost supus pentru tratarea bolii.
Scanările cerebrale realizate după apariţia problemei au arătat două leziuni în zone implicate în controlarea auzului, sincronizării şi mişcării. „Nimeni nu ştie de unde au apărut acestea”, spune PH. „Ar putea fi acolo dintotdeauna sau ca rezultat al şederii la terapie intensivă.”
Întârziere derutantă
Câteva săptămâni mai târziu, PH şi-a dat seama că nu doar ceilalţi erau desincronizaţi: atunci când el însuşi vorbea, îşi auzea cuvintele înainte de a-şi simţi mandibula mişcându-se. „Părea o întârziere considerabilă, m-a luat prin surprindere. Era foarte derutant. Atunci nu ştiam dacă întârzierea urma să se mărească, dar se pare că se menţine la aproximativ un sfert de secundă.”
Lumina şi sunetul se propagă cu viteze diferite, astfel încât atunci când cineva vorbeşte, semnalele vizuale şi auditive ajung la ochii şi urechile noastre la momente diferite. Sunt, apoi, procesate cu viteze diferite în creier. În ciuda acestui fapt, în mod normal percepem evenimentele ca având loc simultan – însă nu este clar cum creierul reuşeşte aceasta.
Pentru a investiga situaţia lui PH, Elliot Freeman de la City University London şi colegii săi au efectuat un test de apreciere a ordinii temporale. Lui PH i s-au arătat clipuri cu persoane vorbind şi a fost întrebat dacă vocea se auzea înainte sau după mişcarea buzelor. Desigur, a spus că se aude înainte, iar pentru ca cele două să fie percepute simultan, echipa a trebuit să întârzie vocea cu circa 200 milisecunde.
După aceea, echipa a efectuat un al doilea test, mai obiectiv, bazat pe efectul McGurk. Acesta implică auzirea unei silabe în timp ce este văzută o persoană pronunţând altă silabă; combinaţia te face să auzi o a treia silabă.
Din moment ce PH aude oamenii vorbind înainte de a le vedea buzele mişcându-se, echipa se aştepta ca iluzia să funcţioneze atunci când se întârzie vocea. Aşa că au fost surprinşi să obţină exact rezultatul opus: iluzia s-a declanşat doar când vocea a fost prezentată cu 200 milisecunde mai devreme decât mişcarea buzelor, sugerând că vederea era procesată înainte de auz în această sarcină.
Şi nu doar PH a avut aceste rezultate. Când 37 alte persoane au fost supuse ambelor teste, mulţi au prezentat un tipar asemănător, deşi în viaţa de zi cu zi nu percepeau nicio nepotrivire senzorială.
Mai multe ceasuri
Freeman spune că rezultatele sugerează că acelaşi eveniment din lumea exterioară este perceput de către diferite părţi ale creierului ca întâmplându-se la momente diferite. Înseamnă că în loc să existe un „acum” unic, în creier există mai multe ceasuri – două dintre care au apărut în sarcinile respective – şi că toate aceste ceasuri îşi măsoară timpul individual în relaţie cu media timpilor.
În cazul lui PH, unul sau mai multe ceasuri au fost încetinite în mod considerabil – modificându-i media – posibil ca rezultat al leziunilor. Freeman crede că discrepanţele dintre timpii lui PH ar putea fi prea mari şi prea brusc apărute pentru ca el să le poată ignora sau să se poată adapta, având ca rezultat conştientizarea asincronismului în viaţa de zi cu zi. „Probabil percepe doar unul dintre ceasuri fiindcă este singurul la care are acces conştient”, spune Freeman.
PH spune că, în general, s-a obişnuit cu nepotrivirea senzorială, însă recunoaşte că îi este greu când se află în locuri zgomotoase sau în grupuri mari. Din moment ce se aude vorbind înainte să-şi simtă mişcarea gurii, i se pare vreodată că nu îşi poate controla propria voce? „Nu, sunt sigur că e vocea mea”, spune el, „e doar o senzaţie ciudată”.
S-ar putea să existe o soluţie: Freeman caută o metodă de a încetini auzul lui PH astfel încât să se potrivească cu ceea ce vede. PH spune că ar fi bucuros să încerce un tratament, însă nu este chiar atât de nerăbdător să rezolve problema. „Nu îmi pune viaţa în pericol”, spune el. „Înveţi să trăieşti cu asemenea lucruri pe măsură ce înaintezi în vârstă. Nu mă aştept ca organismul meu să funcţioneze perfect.”
Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului mindscapes-first-man-to-hear-people-before-they-speak, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Maria Mihai
