Glonţ Minié
Glonţul este un tip de muniţie pentru puştile cu încărcare pe gura ţevii, care a primit numele unuia dintre co-inventatori: Claude-Étienne Minié. Acest tip de muniţie a devenit vestit în timpul războiului Crimeii şi în timpul războiului civil american.
A fost inventat în prima jumătate a secolului al XIX-lea de căpitanii francezi Claude-Étienne Minié şi Henri-Gustave Delvigne. Glonţul a fost proiectat pentru a permite o mai rapidă încărcare pe gura ţevii puştilor şi pentru creşterea eficacităţii focului. Odată cu inventarea acestui tip de glonţ, puşca a devenit principala principala armă a infanteriei.
Glonţul Minié era un proiectil conic fabricat din plumb, cu un diametru mai mic decât calibrul ţevii de puşcă, având pe suprafaţa exterioară trei canale umplute cu unsoare consistentă, iar la baza inferioară având o gaură conică.
Proiectul original prevedea şi montarea la bază a unui dop din oţel, care ar fi trebuit să împingă restul proiectilului sub presiunea gazelor de ardere şi să deformeze zona cu canale, făcând ca glonţul de plumb să se deformeze şi să etanşeze pe ghinturile ţevii.
După ce a fost adoptat de armata Statelor Unite ale Americii, ''fusta'' canelată a glonţului a fost făcută mai subţire şi s-a renunţat la dopul din oţel. Presiunea gazelor de ardere s-a dovedit suficientă pentru a expanda glonţul şi a-l face să etanşeze spaţiul ghinturilor.
Arma era încărcată pe ţeavă, prin ruperea cartuşului din hârtie care conţinea praful de puşcă, turnarea acestuia pe ţeavă, introducerea glonţului şi presarea lui, odată cu resturile arse de focurile anterioare, cu vergeaua.
În momentul tragerii focului, gazele de ardere împingeau puternic baza glonţului, deformându-l şi împingându-l înainte pe ţeava ghintuită. Datorită mişcării de rotaţie pe care o căpăta în ţeava ghintuită şi datorită lipsei pierderilor de gaze pe lângă glonţ, proiectilul căpăta o mai mare viteză, era eficace până la o distanţă mai mare şi curăţa mai bine ţeava de detritusul ars. Un test din 1849 făcut la Vincennes a demonstrat că la o distanţă de tragere de 15 metri, glonţul străpungea două scânduri din plop, fiecare groasă de 17 mm, aflate la o distanţă de 50 cm. Printre soldaţi circulau zvonuri cum că glonţul putea penetra un soldat şi raniţa sa, fiind capabil să ucidă şi pe cel care venea din urmă sau că putea să ucidă 15 oameni puşi în rând.
În 1846, unităţile franceze de chasseuri şi zuavi au fost înarmate cu puşti Minié. Puşca a fost folosită în timpul războiului Crimeii şi a fost principala armă a războiului civil american.
Preluare de pe AGERPRES
