În sec. al XVII-lea medicina şi celelalte ştiinţe se bucură de acelaşi interes ca în Renaştere, dar mai organizat, cu nevoia de sistematizare şi modernizare. În Anglia, dominată de conservatorism, oamenii de ştiinţă gândesc mai aplicativ.
Medicii cercetează în profunzime, specializându-se nu numai pe ansamblu ci şi pe componente. În acest secol cercetarea multidisciplinară se generalizează, medicii fiind mai receptivi la mişcarea de idei a contemporanilor filosofi şi savanţi. În 1601, regina Elisabeta promulgă legea asistenţei medicale gratuite pentru săraci şi persoanele cu dizabilităţi.
Numărul deceselor din acea vreme datorate războaielor este rapid întrecut de bolile ce traversau Europa în acea perioadă: ciuma în Italia (cu un maxim în 1930), în Anglia (1665), variola, tuberculoza, holera, difteria sau febra tifoidă făceau ravagii printre locuitorii Europei. Alimentaţia era precară, iar mortalitatea infantilă era foarte ridicată. Instrumentarul medical era insuficient şi rudimentar, cu toate acestea medicii făceau tot posibilul pentru a salva pacienţii.
Medicina şi filosofia
În căutare de idei şi noi metodologii, medicina este atentă şi receptivă la eforturile depuse de filosofi. Printre aceştia se numără Francis Bacon cu Novum Organum, în 1620, Blaise Pascal, Jhon Locke cu Eseu asupra intelectului în 1690 sau Thomas Hobbes cu De cive în1642 şi Leviathan în 1651.
Unul dintre marii filosofi, dar şi matematician, fizician şi enciclopedist, Rene Descartes, a fost preocupat şi de medicină sau biologie. El face disecţii pe animale şi descoperă actul reflex.
Medicina şi secolul luminilor
Medicina în sec. al XVII-lea se ramifică şi cercetează în adâncime. Încep studiile de anatomie funcţională şi apar noi tratate în marile biblioteci. Dezvoltarea economică şi burghezia productivă impulsionează medicina. Se construiesc spitale noi, mai mari şi bazate pe structura spitalelor bizantino-arabe, cu secţii separate în funcţie de sex şi pe afecţiuni, cu farmacii, medici şi personal auxiliar. În această perioadă medicina începe să înainteze spre Europa de Est.
Medicii încearcă tratamentul cu fier pentru combaterea anemiilor, cu sulfat de cupru şi zinc pentru bolile de piele, se încearcă tratamentul cu mercur pentru sifilis şi încep să se folosească ceaiuri şi extracte din plante împotriva febrei şi a dizenteriei.
În 1610, Severino realizează prima traheotomie, iar în 1622 Aselli descoperă vasele limfatice şi descrie al doilea sistem circulator (sistemul limfatic). William Harvey descrie mica şi marea circulaţie, iar Malpighi descoperă vasele capilare şi globulele roşii.
În această perioadă apar primele specializări şi medicii specialişti: Albertini din Bologna pentru afecţiuni cardiace, Giovanni Mario Lancisi pentru endocardită, Giovanni Luci pentru malarie. Aceste preocupări pentru diverse tipuri de afecţiuni reflectă dimensiunea unui secol medical şi avântul medicinei impulsionat de Renaştere.
Celebrităţile medicale din sec. XVII
William Harvey este unul din cele mai importante nume ale secolului XVII. Până la descoperirea sistemului circulator general, mai mulţi medici observase mica circulaţie, printre care spaniolul Miguel Servet care a fost ars pe rug de către calvini la Geneva, în 1953. William Harvey descrie şi explică pe baza unor experimente atât mica circulaţie, cât şi marea circulaţie, scăpându-i doar mici detalii.
În Anglia, John Mayow (1645 – 1679) studiază oxigenarea sângelui, explicând culoarea roşie a acestuia prin amestecul ce aerul inspirat din plămâni. El stabileşte primele legături între tulburările pulmonare şi cardiace, studiind maladiile cardio-vasculare.
Olandezul Van Leeuwenhoeck (1632 – 1723) inventează un microscop şi descrie globulele roşii din sânge ca pe nişte „corpusculi”, indentificând şi anastomozele capilare, pe care Harvey le interpretase ca porozităţi. Henri Power demonstrează în 1649, legătura dintre vene şi artere realizată de capilare.
Un alt medic cu o contribuţie importantă în acea epocă a fost Thomas Sydeman. După ce studiază la Oxford, Cambridge şi Montpellier, ajunge profesor la Londra şi Montpellier, distingându-se ca teoretician şi clinician. Acesta observă direct, analizează, compară, foloseşte studiul pentru a pune un diagnostic şi administrează leacuri. Bolilele de care se ocupă sunt numeroase şi variate: pneumonia şi bolile infecţioase, rujeola, guta sau litiza biliară şi renală. În acelaşi timp, face distincţia între afecţiunile acute şi cronice.
Friederich Hoffman (1660 – 1742) un medic, fiziolog şi chimist, studiază influxul nervos, tonusul ţesuturilor vii, contracţia, relaxarea şi dinamica neuro-musculară. Pentru el viaţa nu este decât mişcare şi susţine terapia cu fier.
Secolul XVII în spaţiul românesc
În acest secol ţările române nu au fost izolate de Europa, este perioada în care porumbul şi tutunul ajung la noi. Pe teritoriul românesc apar tiparniţe, se dezvoltă oraşele, iar numărul meseriilor creşte.
În Transilvania existau moaşe pregătite în Europa şi erau angajate oficial. În popor, medicina se practica fără vreun temei ştiinţific, bazându-se pe tradiţie. La curtea domnitorilor erau prezenţi medici străini ce consultau familiile domnitorilor, a boierilor sau comercianţii. Tot ei aduc şi primele medicamente din Europa.
Bibliografie
Istoria medicinei, Cristina Ionescu
