Teoria psihologică populară poate fi formulată așa: o persoană minte atunci când evită privirea, își frământă mâinile și se foiește pe scaun. Dead wrong! Aproape toată lumea, din Algeria în Argentina, din Germania până în Pakistan sau Paraguay, crede în această populară teorie.
Cercetătorii au petrecut sute de ore privind la filmulețe cu mincinoși și onești. La fiecare vizualizare urmăreau comportamente specifice, cum ar fi un surâs, o clipire, o mișcare a mâinii, ca să distingă între manifestările asociate minciunii sau onestității. De fiecare dată când detectau comportamentul țintă, apăsau un buton și computerul înregistra răspunsul. Analizele ulterioare au permis compararea comportamentelor asociate cu minciuna ori adevărul până în cele mai fine detalii. Rezultatele sunt clare și nu susțin tertipurile din acel serial celebru, ”Lie to me”.
Mincinoșii te privesc în ochi la fel ca oamenii onești. Nu-și încrucișează brațele pe piept, nu transpiră, nu clipesc și nu dau din mâini mai des și nici nu se foiesc în scaune mai mult decât persoanele cinstite. Ba chiar manifestă o foarte ușoară tendință spre nemișcare decât oamenii cinstiți. [i]
Oamenii nu se descurcă în detectarea minciunilor mai bine decât la nimereală, deoarece se bazează pe teorii populare care nu au nimic de-a face cu înșelăciunea. Astfel că escrocii, impostorii și șarlatanii prosperă în zilele noastre. În psihologia evoluționistă ei au fost denumiți free-riders, acei indivizi care profitau de resurse fără să dea nimic înapoi. În triburile de homo sapiens, aceștia erau mult mai ușor identificați ca astăzi. Omul se pricepe la minciuni atunci când știe că nimeni nu-l poate prinde, că doar ipocrizia e lipiciul societății, ne amintește un clasic. Totuși, același om se va comporta mai probabil cinstit când știe că e supravegheat de alți oameni. În același timp, ne iluzionăm că putem descoperi mincinosul sau escrocul.
Detectarea mincinosului începe cu atenția concentrată pe semnalele din limbajul (para)verbal. Cele mai de încredere semne ale minciunii stau în voce și apelul inconștient la un limbaj anume. Deci nu în limbajul trupului și micro-expresiile faciale. Minciuna presupune efort coordonat în exprimare verbală. Cine poate urmări cu atenție declarația cuiva are șanse bune să descopere unele indicii.
Iată în continuare aceste indicii extrase dintr-o carte remarcabilă:
» oferă foarte puține detalii-cheie sau le evită printr-o exprimare vagă, nespecifică sau care abate atenție de la subiect;
» tind să facă pauze în exprimare;
» evită auto-referința, adică iau distanță de povestea mincinoasă prin exprimare impersonală;
» tind să ocolească descrierea propriilor sentimente;
» își reamintesc detalii dubioase, pe care cei onești nu și le amintesc, exact când e necesar.
» poveștile lor par mai puțin plauzibile, mai puțin logice, mai ambivalente și mai discrepante comparativ cu cele spuse de o persoană onestă.
» manifestă o suspectă încredere în cele povestite.
Din acest moment, faci parte dintr-un club select. Ai putea descoperi minciuna dintr-o simplă conversație. Deții o cunoaștere fundamentată științific de mare ajutor atunci când o combini cu un bun-simț al observației și ceva perspicacitate. Te vei putea amuza, când n-ai ceva mai bun de făcut, urmărind declarațiile unor politicieni (și nu doar).
[i] DePaulo, B. M., & Morris, W. L. (2004). Discerning lies from truths: Behavioural cues to deception and the indirect pathway of intuition. The detection of deception in forensic contexts, 15-40.
Articol preluat de pe blogul SasSeramis, cu acordul autorului.
