În fiecare an, pe micuţa noastră planetă se sinucid 800.000 de oameni. Aproximând puţin, 2.000 pe zi sau 100 pe oră. De fapt, până să termini acest paragraf de citit, undeva în lume un om îşi pune singur capăt zilelor. Cum ajung oamenii să se sinucidă?
Ce ar fi mai potrivit azi decât un articol despre sinucidere? Am gusturi minunate, ştiu. Însă tocmai am aflat că, în fiecare an, pe micuţa noastră planetă suprasaturată de ecologişti, mai ales în guverne, se sinucid 800.000 de oameni. Aproximând puţin, 2.000 pe zi sau 100 pe oră. De fapt, până să termini acest paragraf de citit, undeva în lume un om îşi pune singur capăt zilelor.
Un om se sinucide în fiecare minut. Halal instinct de supravieţuire, nu-i aşa? Unde sunteţi, voi, psihologi evoluţionişti? Aveţi şi pentru acest fenomen o explicaţie de tipul just so? (există, bineînţeles!).
Există câteva idei greşite (sau, cel puţin, insuficient testate) care circulă în legătură cu sinuciderea.
Se crede, de pildă, că nu e bine să vorbeşti cu cineva despre sinucidere (cineva deprimat, care deja se gândeşte la asta), deoarece se va simţi astfel mai liber să comită actul. Nu este aşa! A vorbi cu o persoană deprimată despre gândurile ei (inclusiv despre sinucidere) creşte probabilitatea ca ea să solicite ajutor şi să renunţe la intenţia distructivă. Sigur, pentru a face asta trebuie nu doar să înţelegi cum funcţionează mintea umană (să fi urmat un curs bun de psihologie, nu unul din acelea care-ţi trezeşte ideaţia criminală, ştim noi la adresa cui), ci şi să nu te sperii de subiecte precum „moartea”, indiferent dacă este nedorită. Consilierea şi psihoterapia de calitate abordează în mod curajos aceasta problematică, o articulează şi o fac, astfel, mai inteligibilă, deci mai aptă pentru a fi gestionată în mod raţional.
Pe de altă parte, oamenii care vorbesc mult despre sinucidere (îşi declară în mod repetat intenţiile) s-ar confrunta cu un risc mai mare de punere în act. Credinţa eronată este că oamenii care te plictisesc cu scenariile lor auto-distructive de fapt nu vor trece niciodată la acţiune, pe principiul „cine spune nu face”. Nu este aşa! Dacă cineva vorbeşte adesea despre sinucidere şi nu este ascultat, nu este luat în serios, este ignorat sau ironizat („las’ că ştim noi că nu vrei decât atenţie”), va fi mai înclinat să treacă la acţiune.
Acum vreau să-ţi reamintesc un fapt: de când citeşti acest articol s-au mai sinucis doi oameni (nu-i aşa că nu simţi nimic?). Oare de ce vârste? În SUA sinuciderea este a treia cauză de mortalitate la copii, adolescenţi şi tineri adulţi, mult mai mare decât la alte categorii de vârstă (ai şi tu un adolescent? Sigur i-a trecut prin cap aşa ceva, doar că nu ţi-a spus - un test excelent pentru încrederea în părinţi şi disponibilitatea de a comunica).
Să fie toţi depresivi (depresie clinică)? Da, depresia este factorul major de risc, însă nici pe departe nu este singurul. Din 10 oameni care se sinucid între 2 şi 4 nu se califică pentru diagnosticul de mai sus. Adică cineva din grupul tău de prieteni care merge la film, nu plânge şi nu se plânge, tocmai a venit din vacanţă şi doarme bine (problemele cu somnul sunt unul din criteriile pentru depresie) s-ar putea sinucide? Întocmai! (psihologia nu e o chestie simplă, nu ştiai?).
Dar de ce să facă asta? Iată câteva motive, pe care ţi le enumăr în ordinea descrescătoare a riscului:
• lipsa de speranţă
• abuzul de substanţe
• schizofrenie
• homosexualitate (reflectează mai mult înainte de a respinge, brutal sau subtil, un gay sau o lesbiană)
• şomajul
• boala fizică agonizantă care produce desfigurări
• pierderea unei persoane iubite (aici intră şi divorţul)
• tulburarea de personalitate de tip borderline şi, nu o să mă crezi
• tulburări de anxietate precum atacul de panică sau fobia socială (da, oamenii care se simt foarte uşor stingheriţi, jenaţi sau umiliţi în public au ideaţie suicidară).
De aici nu rezultă că depresia prezice mai bine sinuciderea decât consumul de droguri sau istoria familială. Există un singur predictor foarte bun. Nu, îmi pare rău, nu îl găseşti în testele proiective (deşi unele susţin, în mod arogant, asta) şi nici în judecată clinică a unui expert (psiholog clinician, asta vreau să spun). Te-am făcut curioasă? (acord făcut cu „persoana”, mă gândesc la tine nu ca la un bărbat sau femeie, ci ca la o persoană). Există un mod prin care poţi şti, cu mai multă siguranţă, dacă scorpia aceea din biroul alăturat te va scuti pentru totdeauna de prezenţa ei azotat-sulfuroasă? (trec peste fantasmele pe care le întreţii, self-indulgently, în raport cu şeful tău). Îţi spun, cu riscul de a te dezamăgi: cel mai bun predictor al unui suicid este o încercare anterioară.
Nereuşită, normal! Mai mult de o treime din cei care se sinucid au mai avut cel puţin o tentativă. Aşa că dacă ştii trei persoane care au încercat, te poţi aştepta ca una din ele, cel puţin, să încerce din nou (nu e nevoie de niciun profil de personalitate, e suficient să deţii această informaţie statistică). Există şi alţi predictori, evident, dar nu au aceeaşi putere. De exemplu, dacă eşti un psiholog bun (şi nu unul amator cu pretenţii de primadonă) ştii că potenţialul suicidar al unui borderline este mai mare decât al unei persoane cu depresie majoră (şi poţi citi şi studiul Kelly T.M. et al.,Journal of Personality Disorders, 2000). Mai ştii că nu apatia, ci agitaţia intensă este un predictor mai bun şi îţi aminteşti, sper că bărbaţii se sinucid de trei ori mai des, dar femeile încearcă de trei ori mai mult.
Pentru fiecare sinucigaş competent (acum sunt cinic doar pentru a-ţi reaminti, iarăşi, că, de când citeşti articolul au murit, pentru că au ales asta, un număr de oameni egal cu vecinii tăi de pe palier, aflaţi acum acasă şi studiind cum se spune „funie” în latină) există 8-25 de încercări. Nu e uşor să pleci de pe Pământ, în pământ! (sau în Purgatoriu, într-o notă contradepresivă - îţi dai seama, dacă sufletul tău chiar este nemuritor şi veşnic susceptibil la depresie?). De asemenea, pericolul pe care un om îl reprezintă pentru el însuşi este mai mare decât pericolul reprezentat de un psihopat. În traducere, cu date (NIMH, 2004, Suicide facts and statistics): doi oameni sunt victimele unei omucideri (cineva îţi ia gâtul!) şi trei se sinucid. În ciuda acestui fapt, majoritatea filmelor americane (de un anumit gen) ne copleşeşte cu crime, într-o încercare (tentativă?) probabil inconştientă de negare a realităţii.
Probabil ţi-am stricat dispoziţia pentru ce a mai rămas din această zi (dacă ai gânduri negre, te rog, vorbeşte cu cineva, fie şi numai pentru a critică acest articol!). Hai să-ţi dau şi o veste bună: oamenii care suferă de depresie majoră (sau de PMD, unde rata suicidului este de 15 ori mai mare decât a populaţiei generale) se pot recupera, cu medicaţie potrivită şi ajutor psihologic de specialitate. Viaţa începe din nou să merite a fi trăită. Vezi cum ţi-am înseninat ziua? Te poţi opri aici cu lectura.
Doar pentru masochişti şi connaiseuri: există o „fereastră blestemată” în procesul de recuperare a unui depresiv. Câteva studii (Hubbard, 1992, Isaacson, 1997, Meehl, 1973) arată că riscul suicidar poate înregistra o creştere simultan cu iniţierea vindecării. Adică începe să-ţi revină energia şi atunci te sinucizi? Ce straniu! Dar nu e aşa: cum te-ai putea sinucide dacă nu-ţi vine să te dai jos din pat şi orice activitate, oricât de simplă, ţi se pare extrem de grea? Problema aceasta nu este clarificată. Dacă ştii pe cineva (sau, fiind terapeut, ai în tratament) clinic deprimat care începe să-şi revină, fii vigilent, marele hop încă nu a trecut. Prietenul, colega sau pacientul tău dispun acum de ceva mai multă energie şi sunt vizitaţi cam de aceleaşi gânduri (poate nu la fel de intense sau frecvente). Better safe than sorry, ştii expresia? (nu sunt fanul înţelepciunii populare). E un moment bun să ţii cont de ea. Este contraintuitiv să te gândeşti că o dispoziţie mai bună poate corela cu un risc suicidar mai înalt. Însă de asta există unii care cercetează şi alţii, nu la fel de obsesivi care folosesc rezultatele cercetărilor.
Articol preluat de pe blogul autorului, cu acordul acestuia.