ElevăRecent, un părinte din categoriile privilegiate mi-a povestit că fiul său şi prietenii lui au făcut un pariu cu ei înşişi: să "ia" bacalaureatul corect şi cu medii foarte mari. Au reuşit şi erau foarte mândri. A fost ceea ce sociologii numesc o “strategie de distincţie / a fi diferit”.

 

 

 

După părerea mea, aici se află soluţia cea mai eficace a problemei: a-i stimula pe tineri să aleagă ei înşişi această cale, a iniţia şi cultiva o cultură a tinerilor în care reuşita prin forţe proprii şi corectitudine să devină o valoare, o strategie de distincţie – e o provocare pentru ONG-uri, cine iniţiază primul proiect?

În spatele celor spuse de Ministrul Educaţiei, eu citesc o idee pe care o împărtăşesc: toate compromisurile din sistemul nostru de evaluare (corupţia este doar una dintre strategii, iar celelalte nu sunt deloc mai puţin incorecte şi antieducative) trebuie diminuate, dacă dorim calitate reală, nu doar în cataloage.

Reproduc în continuare un pasaj din memoriul pe care l-am scris atunci când mi-am dat demisia (2008), pentru că se referă la această temă.



“Nu e aici locul pentru multe discuţii; aş dori totuşi să comunic câteva opinii. Convingerea mea e că reforma sistemului educativ românesc va rămâne retorică gratuită atâta vreme cât nu vom schimba radical sistemul de testare-notare. Oricât ar părea de atipic şi ilogic, aceasta ar trebui să constituie prima prioritate în România, din cauză că elevii / studenţii / părinţii români identifică prin tradiţie învăţământul cu notele şi diplomele şi sunt obişnuiţi să aştepte ca la şcoală să se înveţe în primul rând, dacă nu chiar exclusiv, lucrurile care sunt testate la examenele cruciale ; la rândul lor, cei mai apreciaţi profesori se orientează în organizarea proceselor de predare-învăţare după aceleaşi repere (examenele) ; totodată, aici se află sursa compromisurilor, corupţiei şi complicităţilor care subminează toate încercările de instituire a unei culturi a calităţii.

În acelaşi timp, ar trebui să popularizăm larg, insistent, pe toate canalele, ideea importanţei pe care o are în învăţare exerciţiul personal, repetat de câte ori este nevoie, în funcţie de particularităţile individuale. Majoritatea studenţilor se prezintă astăzi la examene fără a fi exersat ei înşişi, autonom, altă capacitate sau competenţă decât aceea de a memora rapid, în câteva zile sau ore, simplificat, trunchiat, deformat, informaţia rezumată în suporturile de curs. Şi promovează în acest fel, adesea cu note mari (fie-mi iertată comparaţia, dar examenele de la şcoala de şoferi necesită mai mult efort personal de învăţare şi mai mult exerciţiu decât majoritatea examenelor din învăţământul superior românesc actual)!

(…)  Chiar genial să fie, niciun educator nu-i poate aduce la un nivel satisfăcător de performanţă (reală, nu exprimată în notele pe care el însuşi le « dă ») pe elevii / studenţii care nu atribuie şcolii decât o funcţie formală şi / sau nu desfăşoară ei înşişi o muncă de învăţare continuă, cu metodele de lucru şi disciplină specifice domeniului de activitate respectiv; în pofida stereotipurilor larg împărtăşite, motorul performanţei în învăţare nu e plăcerea, ci munca organizată, o poate confirma orice performer, din orice domeniu.

Poate că soluţia cea mai eficace ar fi că rolurile de testare-notare să fie separate de rolurile de predare-învăţare, eventual prin înfiinţarea unei structuri autonome specializate (departament / agenţie / autoritate naţională). Avantajele acestei soluţii ar fi acelea că:

(1) ar ajuta la perceperea corectă a şcolii – ca furnizor de contexte şi resurse de învăţare – de către elevi / studenţi / părinţi / cadre didactice;

(2) ar contribui la dezvoltarea unei culturi a calităţii în şcoli (prin eliminarea mizei esenţiale a compromisurilor, corupţiei şi complicităţii – dacă se doreşte, într-adevăr, aceasta!);

(3) ar ajuta la diminuarea semnificativă a atmosferei agresive din instituţiile de învăţământ şi ar contribui la creşterea caracterului educativ al relaţiilor dintre elevi / studenţi şi dintre aceştia şi profesori (prin diminuarea competiţiei interne şi încurajarea cooperării, diminuarea stresului, a presiunilor etc.);

(4) ar permite elaborarea şi evaluarea profesionistă a testelor;

(5) ar evita distorsiunile generate de faptul că profesorul care le « dă » note propriilor elevi ştie că notele vor fi interpretate ca indicator al propriei competenţe.

Ar fi, de asemenea, util să se renunţe la testarea-notarea pe discipline şi să se instituie testări de sinteză, pe arii curriculare (teste semestriale sau anuale şi teste finale care solicită rezolvarea unor probleme de viaţă reală, utilizând cunoaşterea şi modurile de gândire specifice respectivei arii curriculare). Testele ar fi mai relevante, studenţii ar fi expuşi unui număr mai mic de examene, evaluarea ar putea fi realizată efectiv de mai mulţi corectori, iar timpul pe care l-ar putea aceştia aloca efectiv unei lucrări ar fi mai mare. În orice caz, se impune generalizarea anonimatului în testare, fie după modelul american (teste computerizate), fie după modelul englezesc (combinând secretizarea numelui cu recorectarea unui eşantion aleator stratificat din lucrările la toate disciplinele / ariile curriculare, inclusiv opţionale). Anonimatul cadrelor care (re)corectează ar aduce un plus de corectitudine.”

 

Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Fii primul care comentează.

Spune-ne care-i părerea ta...
caractere rămase.
Ești „vizitator” ( Fă-ți un cont! )
ori scrie un comentariu ca „vizitator”

 



Dacă găsești util site-ul, ne poți ajuta cu o donație!
Donează
prin PayPal ori
Patron


Contact
| T&C | © 2021 Scientia.ro