CreierNoi, în fapt, nu vedem realitatea aşa cum este, ci o interpretare a acesteia. Acest lucru poate părea incredibil, însă doar pentru cineva care nu este familiarizat cu mecanismele neurale ale percepţiei, cu iluziile vizuale şi cu psihologia percepţiei, în general.

 

 

Cei care l-au cunoscut  îndeaproape pe Max Wertheimer sunt înclinaţi să spună că a fost un geniu. Eu nu mă pot pronunţa, deoarece a trăit între 188o şi 1943, dar pot evalua de la distanţă produsele activităţii lui. Este creatorul şcolii gestaltiste, alături de colegii lui, Koffka şi Kohler, care, deoarece au sesizat potenţialul patogen al lui Hitler, care le era contemporan, au plecat din Germania, în anii ’30.

Psihologii gestaltişti au făcut un mare pas înainte în înţelegerea proceselor perceptive, realizând că nu sunt simple însumări de senzaţii, cum credeau psihologii asociaţionişti. Studenţii la psihologie din zilele noastre ştiu că există câteva legi generale ale organizării câmpului perceptiv (principiul figură - fond, proximitatea, similaritatea, continuitatea, simetria şi închiderea).

La „închidere” vreau să mă refer în continuare, mai exact la un caz special al acesteia, evidenţiat de Wertheimer şi numit fenomenul phi (a nu se confunda cu „fenomenul psi”). Am ales acest exemplu pentru a ilustra una din cele mai mari iluzii în care, în mod inocent, credem, anume că percepţia vizuală este totuna cu ceea ce vedem. De fapt nu este deloc aşa.



Noi nu vedem realitatea, ci interpretarea ei.



Acest lucru poate părea incredibil, însă doar pentru cineva care nu este familiarizat cu mecanismele neurale ale percepţiei, cu iluziile vizuale şi cu psihologia percepţiei, în general. Creierul nostru reconstruieşte în permanenţă realitatea, pe baza informaţiilor receptate de simţuri (în acest caz simţul vizual) şi oferă „conştiinţei” noastre (ghilimelele arată că nu sunt un adept al teatrului cartezian, o altă uriaşă iluzie, comparabilă cu senzaţia că Soarele se roteşte în jurul Pământului) o imagine - imaginea perceptivă unitară.

Cu o formulă memorabilă, Richard Gregory, neuropsiholog britanic, faimos pentru cartea lui multiplu reeditata „Eye and the Brain” surprinde esenţa acestui fenomen: „Realitatea este o ipoteză”. Cu alte cuvinte, realitatea este o interpretare dinamică, acesta este lucrul pe care îl află orice student la psihologie în anul 1, nu în exact aceste cuvinte, ci în altele: „ percepţia este un proces activ”.

Noi vedem foarte puţin din ceea ce credem că vedem. De fapt, între activarea celulelor vizuale de pe retină şi conştientizarea obiectului aflat chiar acum în faţa ta au loc o serie de operaţii de care nu ai nici cea mai vagă idee şi, privind din punct de vedere evoluţionist, nici nu ai nevoie să ştii. Organismul urmăreşte să supravieţuiască şi să se reproducă, nicidecum să înţeleagă cum funcţionează (aceasta este o nevoie târzie, specifică doar câtorva curioşi). Dacă scopurile sunt atinse nu are nicio importanţă în economia organismului, dacă reuşitele se bazează pe un număr grozav de iluzii (scopul scuză mijloacele, oricât de machiavelic ar suna asta).

 

 

Creierul elimină unele informaţii, editează altele, anticipează, face deducţii, modifică sau şterge, pe scurt prelucrează intens informaţiile din mediu şi, în cele din urmă, oferă „conştiinţei” un produs final (imaginea perceptivă). Asta se întâmplă tot timpul, prin urmare chiar şi în acest moment. Începând să înţeleg aceste fenomene, mi se pare mereu uimitor cum oamenii, fie ei specialişti în psihologie sau nu, vorbesc, siguri de ei, de „realitate”. Credinţa mea actuală este că nu există o realitate obiectivă ci, mai degrabă, o iluzie consensuală, cu atât mai solidă cu cât cei care participă la ea sunt mai mulţi.


Experimentul lui Wertheimer

Fenomenul phi
, ca să revin la el, a început a fi studiat sistematic de Wertheimer în 1912. Este extrem de simplu. Sunt amplasate două surse luminoase la o distanţă mică una de alta şi sunt aprinse pe rând. Succesiunea este rapidă şi, pentru crearea iluziei de lumină unică, mişcându-se înainte şi înapoi, e nevoie de un anume interval şi o anume distanţă. Este exact ce a descoperit Wertheimer. La un unghi vizual de doar 4 grade şi la un interval de aproximativ 1/16 dintr-o secundă cele două spoturi separate par a deveni unul singur, mişcându-se dintr-o parte în alta. Este interesant următorul lucru: chiar dacă eşti conştient că sunt, de fapt, două lumini (pentru că ţi s-a spus sau, iată, ai citit) ceea ce vezi este o singură lumină, în mişcare. Pur şi simplu nu poţi face nimic. Creierul tău te înşală de faţă cu tine, ca să zic aşa. Nu te poţi opune, oricât de mult ţi-ai dori. Ai conştiinţa faptului că sunt două lumini (le poţi vedea dacă intervalul de aprindere succesivă se măreşte), dar nu poţi schimba „realitatea” percepţiei actuale: o singură lumină, mişcându-se stânga-dreapta (sau sus-jos).

Fenomenul phi derivă din principiul închiderii, spun psihologii gestaltişti (a nu se confunda cu şcoala gestaltistă de terapie), iar mişcarea stroboscopică duce fenomenul phi mai departe. Când te uiţi la televizor sau pe ecranul de cinema de la Mall, în zumzet de floricele, vezi imagini în mişcare. Însă acele mişcări sunt iluzorii. Bărbatul acela chipeş care se apleacă spre femeia aceea cu talie incredibilă şi chip perfect (graţie performanţelor echipei de machiaj) pentru a o săruta, în realitate nu se mişcă deloc. Sunt doar imagini statice rulate suficient de repede pentru a genera iluzia mişcării. Cadrele se schimbă la fiecare 42 de milisecunde (pentru a fi precis, într-un interval de 42 msec un cadru este prezentat de 3 ori, timp de 8.5 msec, cu 5.4 msec intervale de întuneric între expunerile consecutive). Televiziunea din SUA rulează cadrele la câte 33 msec, adică într-o singură secundă sunt prezentate 30 de cadre.

De ce nimeni nu-şi dă seama de acest fenomen, în timp ce se produce? Deoarece creierele noastre nu ne permit asta. Ele nu au evoluat pentru discriminări de o asemenea fineţe (nu a fost necesar, cum spuneam mai sus). Filmele de la televizor sau de la cinematograf exploatează această vulnerabilitate şi, dacă ai înţeles mecanismul, este  inevitabil să te întrebi dacă nu cumva şi ceea ce numeşti realitate este tot un film, dar fără regizor.

„Realitatea” cotidiană ar putea fi un altfel de film, adică o altfel de iluzie.


Experimentul realizat de Kolers şi von Grunau
Kolers şi von Grunau au variat în mod ingenios fenomenul phi, la sugestia filosofului Nelson Goodman (1976,”Shape and Color în Apparent Motion”, studiu publicat în Vision Research). N-au făcut nimic ieşit din comun, doar au ales două spoturi colorate, unul roşu, altul verde şi le-au aprins timp de 150 msec cu un interval între ele de 50 msec. Ce crezi că au văzut subiecţii lor? Nu unul sau doi, ci toţi. Au văzut un spot roşu care începea să se mişte şi undeva la mijlocul traiectoriei se transformă brusc într-un spot verde, continuându-şi mişcarea. Evident, „traiectoria” spotului era iluzorie, deoarece nu se mişca nicio lumină (cele două surse luminoase stăteau pe loc şi se aprindeau intermitent). Cu toate acestea, ei vedeau ceva roşu mişcându-se şi devenind, la mijlocul distanţei, verde.

Cum este posibil să vadă verdele (la mijlocul distanţei) înainte că verdele să se aprindă şi să fie identificat ca atare (la capătul celălalt al dreptei care uneşte cele două puncte luminoase)?

 

 

Articol preluat de pe blogul Adrian-Nuta.ro, cu acordul autorului.

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.