Iluzia consensului este un tip de eroare (bias) cognitiv-socială. Când ni se pare că opiniile, credințele și valorile noastre sunt împărtășite de majoritatea. Dacă eu cred că muzica rock e superioară altor genuri, atunci și restul lumii știe asta. Zici că nu-i așa? Ed Sheeran sau Taylor Swift, serios? Ah, da, Poppy mai merge cât de cât!
Această iluzie își are originea în laboratoarele lui Solomon Asch, cercetător psihologic de prin anii ’50. Domnul Asch nu a inventat conceptul, dar a demonstrat că percepția unui consens – chiar și unul fabricat cu câțiva complici bine instruiți – ne poate face să ne îndoim de propria vedere. Subiecții lui vedeau la propriu o linie ca fiind ca celelalte deși măsurătoarea era diferită. Dacă toată lumea „vede” că linia scurtă e de fapt lungă, poate… am văzut eu greșit? Se întrebau subiecții dumnealui. De ce? Subiectul era pus într-un micuț grup unde fiecare vedea același lucru. Consensul lor creea presiunea socială în care subiectul se îndoia de propria percepție, de altfel, corectă.
Această vulnerabilitate la consens (real sau imaginar) a inspirat ulterior cercetările care au definit termenul în mod oficial. În 1977, Ross, Greene și House au arătat clar că avem tendința de a proiecta propriile noastre preferințe asupra mulțimii. Se pare că e mai comod pentru ego-urile noastre: „Eu sunt rațional, deci probabil și ceilalți sunt ca mine.”
De fapt, nu proiectăm doar opinii, ci și norme morale și comportamente. Dacă pe tine te preocupă dezvoltarea personală sau dieta sănătoasă, tinză să crezi că alți semeni îți seamănă. Dar foarte puțini dintre concetățeni fac sport și mănâncă sănătos. Sau, dacă îți achiți cu stoicism taxele la Stat, tinzi să supra-estimezi măsura în care ceilalți fac la fel. Datele ne arată altceva. Acest Stat suferă de (corupție!) o minusculă colectare de taxe (cea mai mică alături de Irlanda) raportat la media UE.
Iluzia consensului este, până la urmă, un fel de selfie psihologic: facem poză la propria mințișoară și apoi o lipim peste chipurile celorlalți oameni, convinși că ne seamănă. Spre exemplu, nu sunt așa mulți susținători (din aceia convinși din inimă) ai suveranismului-extremist (există și unul non-extremist) pe cât am fi tentați să credem. Mie așa îmi sugerează (sau interpretez) rezultatele la alegerea primarului din București (la fel și în Buzău).
Un mic antidot? Puțină curiozitate reală. Puțină verificare. Și, poate, un strop de umor când descoperim că lumea nu e chiar așa cum ne place nouă să credem.
Articol preluat de pe blogul SasSeramis, cu acordul autorului.
