Introspecţia – relatarea experienţelor subiective ale propriilor procese mentale – era o tehnică populară printre părinţii fondatori ai psihologiei. Astăzi, prin contrast, ea are o reputaţie proastă, fiind adesea considerată drept nedemnă de încredere şi neştiinţifică.
Dar într-un studiu de dată relativ recentă, Sebastien Marti şi colegii săi afirmă că introspecţia poate fi exactă şi clarificatoare, constituind o adiţie utilă măsurilor obiective.
Zece participanţi au fost supuşi unui test simplu, constând în două sarcini de rezolvat. Mai întâi, aceştia au ascultat un sunet şi au apăsat una din două taste cât de repede puteau, pentru a indica dacă timbrul sunetului a fost înalt sau grav. Imediat după aceea, ei au apăsat una din cele două taste cât de repede posibil pentru a indica dacă un ”Y” sau un ”Z” au apărut pe ecranul calculatorului. Când momentul luării celei de-a doua decizii vine prea repede după prima etapă, timpii de reacţie pentru ce-a de-a doua sarcină cresc - un efect stabilit de mai multă vreme şi cunoscut sub numele de ”perioadă refractară de natură psihologică”.
Punctul cheie al acestui studiu este acela că cercetătorii nu au făcut doar să înregistreze timpul de reacţie al participanţilor, ci i-au şi rugat pe aceştia să facă mai multe estimări subiective după fiecare probă: cât de mult le-a luat să răspundă la prima probă, cea a sunetului, cât de mult le-a luat să răspundă la a doua probă, cea a literei, la ce interval a apărut litera după sunet şi dacă litera a apărut înainte sau după ce se hotărâseră asupra răspunsului aferent sunetului. Timpul de reacţie nu a variat în momentele de introspecţie în comparaţie cu cele ale sarcinilor de control, sugerând, în mod crucial, că introspecţia nu a interferat cu procesele cognitive de bază necesare îndeplinirii sarcinii.
Participanţii au manifestat obişnuita ”perioadă refractară de natură psihologică”, iar evaluările lor subiective asupra propriului timp de reacţie şi asupra altor factori, deşi erau subestimări, se potriveau în mare parte cu măsurătorile obiective. Acurateţea introspecţiei s-a diminuat doar atunci când litera a apărut prea repede după sunet sau chiar în acelaşi timp cu acesta. La aceste teste, nu numai că timpul de reacţie pentru literă al participanţilor s-a mărit, se pare însă că aceştia nici măcar n-au fost capabili să înceapă o înregistrare internă a duratei timpului lor de reacţie până când n-au terminat procesarea sunetului. Estimările lor privitoare la intervalul dintre sunet şi literă au devenit, de asemenea, inexacte. Este ca şi cum ei nu au fost capabili să perceapă în mod conştient litera până când n-au terminat de procesat sunetul. Un lucru asemănător s-a petrecut şi cu judecata lor referitoare la momentului apariţiei literei (înainte sau după luarea deciziei privitoare la sunet). Participanţii au fost exacţi atunci când a existat un interval suficient de mare între sunet şi literă, dar percepţia le-a fost compromisă atunci când litera a apărut prea devreme.
”Pentru prima dată, am reuşit să redăm secvenţa de evenimente conştiente dintr-un test al perioadei refractare de natură psihologică bazându-ne pe introspecţia subiecţilor”, au spus cercetătorii. ”Per total, studiul prezent a arătat că introspecţia cuantificată este un instrument puternic. După fiecare probă, participanţii pot răspunde la mai multe întrebări care furnizează date deosebit de coerente, care nu sunt întotdeauna adevărate din punct de vedere obiectiv, dar care pot fi utilizate pentru a obţine o imagine consistentă a fenomenologiei subiective a unei probe de nivel mediu în timpul unei sarcini cognitive.”
Textul reprezintă traducerea articolului Introspection reborn!, publicat de bps-research-digest.blogspot.com, cu acordul editorului.
Traducerea: Ana Cristina Dumitrache
