Într-o zi din 1995, un bărbat mare, corpolent, de vârstă mijlocie, a jefuit două bănci din Pittsburgh în plină zi. Nu purta mască, nu era altfel deghizat. Mai mult, a zâmbit către camerele de supraveghere înainte de a ieși din fiecare bancă.
Mai târziu, în acea seară, poliția l-a arestat pe McArthur Wheeler, care era vizibil surprins. Când i-au arătat înregistrările camerelor de supraveghere, Wheeler a privit uluit. „Dar am folosit sucul”, a murmurat.
Se pare că Wheeler credea că dacă își freacă pielea cu suc de lămâie, va deveni invizibil pentru camerele video. La urma urmei, sucul de lămâie este folosit ca cerneală invizibilă, așa că, atâta timp cât nu se apropia de o sursă de căldură, ar fi trebuit să fie complet invizibil.
Poliția a concluzionat că Wheeler nu era nebun și nici sub influența drogurilor, ci doar... teribil de în eroare.
Această poveste a atras atenția psihologului David Dunning de la Universitatea Cornell, care l-a cooptat pe un fost student, Justin Kruger, pentru a investiga ce se întâmplă.
Cei doi au presupus că, deși aproape toți oamenii au o părere favorabilă despre propriile abilități în diverse domenii sociale și intelectuale, unii oameni își evaluează greșit abilitățile, considerându-le mult mai bune decât sunt în realitate. Această „iluzie a încrederii” este acum cunoscută sub numele de „efectul Dunning-Kruger” și descrie tendința cognitivă de a-și supraestima competențele.
Pentru a investiga acest fenomen în laborator, Dunning și Kruger au conceput câteva experimente ingenioase. Într-un studiu, au adresat studenților o serie de întrebări despre gramatică, logică și glume, apoi le-au cerut să estimeze atât scorul propriu, cât și clasarea lor în raport cu ceilalți studenți. Interesant este că studenții care au obținut cele mai slabe rezultate la aceste sarcini cognitive și-au supraestimat mereu performanța – și încă mult. Cei din ultimul sfert al clasamentului au estimat că s-au descurcat mai bine decât două treimi dintre studenți!
Această „iluzie a încrederii” nu se limitează la clasă, ci pătrunde în viața de zi cu zi. Într-un studiu ulterior, Dunning și Kruger au ieșit din laborator și au mers la un poligon de tragere, unde au chestionat pasionații de arme despre siguranța în utilizarea acestora. La fel ca în studiile anterioare, cei care au răspuns corect la cele mai puține întrebări și-au supraestimat în mod exagerat cunoștințele despre arme.
Însă efectul Dunning-Kruger nu se limitează la cunoștințele factuale; poate fi observat și în autoevaluarea oamenilor privind o varietate de alte abilități personale. Dacă te uiți la orice concurs televizat de talente, vei vedea șocul de pe fețele concurenților care nu trec de audiții și sunt respinși de juriu. Deși nouă ni se poate părea comic, acești oameni nu sunt conștienți de cât de mult au fost înșelați de propria lor superioritate iluzorie.
Desigur, este obișnuit ca oamenii să-și supraestimeze abilitățile. Un studiu a descoperit că 80% dintre șoferi se consideră peste medie – o imposibilitate statistică. Tendințe similare au fost găsite și când oamenii își evaluează popularitatea sau abilitățile cognitive. Problema este că, atunci când oamenii sunt incompetenți, nu doar că ajung la concluzii greșite și fac alegeri nefericite, dar li se răpește și abilitatea de a-și recunoaște greșelile.
Într-un studiu pe durata unui semestru cu studenți, cei care aveau rezultate bune au putut să-și prezică mai bine performanțele după ce au primit feedback despre notele și clasarea lor. Însă cei mai slabi nu au arătat nicio recunoaștere a problemelor, în ciuda unui feedback clar și repetat că se descurcă prost.
În loc să fie confuzi, nedumeriți sau să-și pună întrebări despre erorile lor, oamenii incompetenți insistă că modul lor de a face lucrurile este corect. După cum scria Charles Darwin în „Originea omului” (1871): „Ignoranța generează mai des încredere decât cunoașterea”.
Interesant este că și oamenii foarte inteligenți eșuează în a-și autoevalua corect abilitățile. Așa cum studenții cu note mici își supraestimează competențele, cei cu note mari și le subestimează.
Într-un studiu clasic, Dunning și Kruger au descoperit că studenții cu bune performanțe, ale căror scoruri cognitive erau în topul clasamentului, își subestimau competențele relative. Acești studenți presupuneau că, dacă sarcinile cognitive erau ușoare pentru ei, atunci trebuie să fie la fel de ușoare sau chiar mai ușoare pentru toată lumea.
Acest fenomen, cunoscut drept „sindromul impostorului”, poate fi văzut ca opusul efectului Dunning-Kruger, căci oamenii cu realizări importante nu sunt conștienți de talentele lor și cred că ceilalți sunt la fel de competenți.
Diferența constă în faptul că oamenii competenți pot și chiar își ajustează autoevaluarea atunci când primesc un feedback adecvat, pe când cei incompetenți nu pot face asta.
Și aici se află cheia pentru a nu ajunge ca jefuitorul de bănci naiv. Uneori încercăm lucruri care duc la rezultate favorabile, dar alteori – precum ideea cu sucul de lămâie – abordările noastre sunt imperfecte, iraționale, nepricepute sau pur și simplu stupide. Secretul este să nu fim păcăliți de iluziile de superioritate și să învățăm să ne reevaluăm cu exactitate competența.
La urma urmei, așa cum se spune că ar fi afirmat Confucius, adevărata cunoaștere înseamnă să știi limitele propriei ignoranțe.
Traducere și adaptare după What know-it-alls don’t know, or the illusion of competence scris de Kate Fehlhaber, publicat publicat de aeon.co sub licența CC BY-ND 4.0.
Imagine: depositphotos.com
