Articolul de mai jos este o sinteză a subiectului menționat în titlu, pe baza capitolului 8 din cartea „Caste: The Origins Of Our Discontents” (2020, netradusă în română), de Isabel Wilkerson. Cartea analizează sistemul de caste ascuns din SUA și îl compară cu sistemele din India și Germania nazistă și argumentează că un sistem de caste a influențat istoria și prezentul american, generând inegalități rasiale și sociale.
În imagine, August Landmesser, fost un muncitor la șantierul naval Blohm und Voss din Hamburg, Germania, faimos pentru apariția sa în fotografia de mai sus, în care refuză să execute salutul nazist la lansarea navei Horst Wessel a marinei naziste la 13 iunie 1936. Povestea sa poate fi citită aici.
O ședință decisivă în Berlin, 1934. Pe 5 iunie 1934, într-o perioadă în care regimul nazist încă își consolida puterea, 17 birocrați și juriști ai Reichului s-au reunit la Berlin pentru a dezbate viitorul legislativ al „statului arian”.
Nu discutau încă exterminări — acestea vor fi decise abia ani mai târziu, la conferința de la Wannsee. Scopul lor imediat era stabilirea cadrului legal al separării rasiale: cum să definească „evreul”, cum să interzică amestecul „rasial”, cum să transforme ideologia în lege.
Prima țară discutată? Statele Unite ale Americii.
America – „lider în materie de rasism”
Președintele reuniunii a fost ministrul justiției, Franz Gürtner, care a prezentat un memorandum detaliind modul în care SUA și-au construit propriul sistem de separare rasială. Participanții analizau legile americane anti-amestec rasial (anti-miscegenation laws), restricțiile privind imigrația pe criterii etnice și practica clasificării populației după „fracțiuni de sânge”.
Istoricul James Q. Whitman notează tranșant: pentru a „instituționaliza rasismul în Reich”, naziștii „au început prin a întreba cum o fac americanii”. Ei vedeau SUA ca fiind cu „secole înainte” în implementarea separării rasiale.
Fascinația pentru eugenia americană
Occidentalii erau de multă vreme conștienți de paradoxul american de a proclama libertatea pentru toți oamenii, în timp ce menținea anumite segmente ale cetățenilor săi într-o aproape totală supunere. Scriitorul francez Alexis de Tocqueville a călătorit prin America în deceniul trei al sec. XIX și a observat că doar „suprafața societății americane este acoperită cu un strat de vopsea democratică”. Germania înțelegea foarte bine fixația Statelor Unite pentru puritatea rasială și eugenie, pseudostiința clasificării oamenilor după o presupusă superioritate de grup.
Înainte ca naziștii să transforme eugenia în politică de stat, americanii făcuseră deja pași importanți. Figuri precum Alexander Graham Bell, Henry Ford sau Charles W. Eliot (președinte al Harvard) susținuseră sterilizările forțate și ideea „îmbunătățirii rasei”.
Două cărți americane au avut o influență decisivă:
• „The Passing of the Great Race”, de Madison Grant, pe care Hitler o numea „biblia” sa;
• „The Menace of the Under-man”, de Lothrop Stoddard, cel care a popularizat termenul „Untermensch” (sub-om, care a fost asociat ulterior cu nazismul).
Nu era doar admirație intelectuală. Stoddard a fost primit personal de Hitler în 1939 și a asistat la procese de sterilizare, declarând că naziștii fac „curățare genetică într-un mod umanitar”, deși i-a găsit „prea conservatori”.
Hitler și „lecțiile” din America
Hitler admira Statele Unite pentru mai multe „realizări”:
• exterminarea aproape totală a populațiilor indigene („milioanele de indieni reduse la câteva sute de mii”);
• segregarea rasială rigidă practicată în Sud;
• linșajele ritualizate ale afro-americanilor;
• legea de restricționare a imigrației din 1924, văzută ca „model pentru purificarea rasială”.
Hitler era deosebit de uimit de „îndemânarea americană de a păstra o aparență de inocență solidă în urma morții în masă”.
Astfel, când naziștii au pus la punct viitoarele legi de la Nürnberg, SUA au reprezentat „exemplul clasic”.
Ce au descoperit cercetând legislația americană
Unul dintre participanți, Heinrich Krieger, studiase dreptul în Arkansas și documentase legislația SUA privind rasă.
Heinrich Krieger a relatat că:
• în multe state, căsătoria interrasială era pedepsită cu până la zece ani de închisoare;
• școlile, trenurile, autobuzele, spitalele, chiar și registrele fiscale erau separate pe rase;
• existau clasificări rasiale absurde: „persoane din Africa, Coreea sau Malaezia” într-un singur grup; în alte cazuri „etiopieni, malaezieni, mongoli” erau grupați arbitrar;
• sistemul de „fracțiuni” (un sfert, o optime, o șaisprezecime „de sânge negru”) era folosit pentru a decide statutul juridic al unei persoane.
Unii naziști erau chiar șocați de cât de departe merseseră americanii. James Q. Whitman, intelectual jurist de la Yale, notează că mai mulți cercetători naziști considerau legea americană prea dură.
Dezbaterea dintre moderați și radicali
În ședința din iunie 1934, disputele principale s-au concentrat pe:
• Definirea legală a „evreului” și „arianului”;
• Interzicerea căsătoriilor mixte.
Moderații, precum Gürtner, preferau metode mai soft: educație, propagandă. Nu credeau nici măcar că americanii își aplică legile cu adevărat.
Radicalii, ca Roland Freisler, cereau pedepse penale pentru „trădare rasială”. Freisler era încântat de „construcția politică a rasei” din SUA și propunea ca Germania să adopte aceeași „primitivitate eficientă”.
Un alt extremist, Achim Gercke, a sugerat ca pragul pentru a fi considerat evreu să fie „o șaisprezecime” – „să nu fim mai puțin riguroși decât americanii”.
Ceea ce naziștii nu puteau însă înțelege era de ce, în America, evreii nu erau socotiți printre cei de culoare, dat fiind faptul că pentru naziști era evident că evreii constituie o „rasă” separată, iar America manifestase o anumită aversiune, impunând cote pentru imigrația evreiască.
Nu au ajuns la un acord atunci. Dar radicalii vor câștiga curând.
Legile de la Nürnberg: influența directă a SUA
În septembrie 1935, la congresul nazist de la Nürnberg, Hitler a anunțat „Legile pentru protecția sângelui german”. Aceste legi:
• au definit evreul ca având trei bunici evrei sau doi bunici, plus apartenență la comunitatea evreiască ori căsătorie cu un evreu — această ultimă parte fiind inspirată direct din „clauza de asociere” folosită în Texas și Carolina de Nord;
• au interzis căsătoria și relațiile sexuale între evrei și germani;
• au retras cetățenia evreilor.
Istoricul George M. Fredrickson afirmă că: „Legislația americană a fost principalul precedent străin”.
Ironia supremă: naziștii au respins „regula unei singure picături”
Deși Germania nazistă este azi simbolul suprem al extremismului rasial, un aspect al legilor americane li s-a părut „prea dur”: regula „one-drop rule” - dacă aveai „o singură picătură de sânge negru”, erai definit juridic ca „negru”.
Whitman concluzionează că: „Unicitatea legilor rasiale naziste nu constă în severitatea lor, ci în faptul că au fost mai puțin severe decât cele americane”.
Concluzie
Constatarea că este un mit faptul că nazismul ar fi fost o abatere monstruoasă fără precedent - este probabil stupefiantă pentru mulți.
Înainte de a-și crea propriul sistem de caste, liderii nazismului l-au studiat minuțios pe cel american. Segregarea din Sud, legile anti-amestec, clasificarea sângelui, modelul de apartheid juridic – toate acestea au fost, în ochii naziștilor, un ghid de bune practici.
Lecția majoră, incomodă, este că răul extrem nu apare în vid. Uneori, își găsește inspirația în ceea ce alte societăți consideră „normal”.
Desigur, aspect arhicunoscut, SUA a modificat ulterior legislația, iar în special după cel de-Al Doilea Război Mondial, s-a impus ca un promotor al egalității între membrii societății și democrației.
Notă:
• O introducere privind conținutul cărții poate fi citit, în engleză, aici.
• Pe Netflix rulează filmul „Origin”, care dramatizează vaiața și evoluția ideilor autoarei, Isabel Wilkerson.
În film ideea de castă e explicată astfel de „autoare”:
• cartea nu este despre relații inter-rasiale, ci despre caste, despre punerea unui grup asupra altui grup și stabilirea unei ierarhii, precum și despre consecințele pentru victime și beneficiari.
Mai explicit, Wilkerson spune că sclavia impusă de europeni nu a un sistem de tortură și teroare pentru a profita de forța de muncă a negrilor pe care-i considerau inferiori, pentru că dacă ar fi fost așa, nu i-ar fi lăsat pe cei de culoare să se ocupe de creșterea copiilor. Nu e vorba despre rasism într-un asemenea sistem, ci despre caste, pentru că același sistem există de mii de ani și în India, unde e vorba despre același popor.
În India, daliții (ori „cei de neatins”), circa 167 de milioane azi, încă suferă de practici discriminatorii. În India, conform hinduismului, populația este împărțită în 4 caste: a preoților, a războinicilor, a oamenilor liberi și a servitorilor. Daliții sunt în afara celor patru; dacă sunt atinși de cei din caste, aceștia trebuie să treacă prin ritualuri de purificare.
Wilkerson mai argumentează că evreii sunt, cel puțin cei din Germania nazistă, la fel de albi ca germanii, dar ura a dus la separare și impunerea unor legi profund discriminatorii.
• Așadar, ideea cărții este că înțelegerea diverselor discriminări istorice poate fi mai bună prin conceptul de castă, dat fiind că în multe situații nu poate fi vorba despre rasism, cum este cazul Indiei (aceeași rasă) sau al evreilor germani (aceeași culoare a pielii).
