Pentru strămoșii noștri, ratarea țintei era o chestiune de viață și de moarte.
Cuvântul „eroare” vine din latinescul „erro”, care este înrudit cu sanscritul „arsati” și cu termenul proto-indo-european „ers”; ambele înseamnă „a se abate”. În toate aceste cazuri există ideea de pierdere a țintei.
Verbul grecesc „hamartano” înseamnă „a rata ținta”, mai ales în legătură cu aruncarea sulițelor.
În versiunea grecească a Noului Testament, „hamartano” și „hamartia” sunt folosite cu sensul de „a păcătui” și „păcat”, un viciu ce duce la cădere. În acest context, „a păcătui” înseamnă a rata ținta.
Pentru noi „a păcătui” a ajuns să însemne a face rău în ochii lui Dumnezeu. Dacă mergem însă la sursă, rezultă că păcatul original în ce-i privește pe vânători, înaintașii noștri, era să nu reușești să nimerești ținta cu sulița.
Am putea înțelege mai multe dacă am ști rădăcinile cuvintelor noastre.
Textul are la bază cartea „Din înțelepciunea veacurilor îndepărtate”, de Neil OLiver.
