În fine, intrăm efectiv în carte. În acest articol vom vorbi despre câteva noțiuni importante în filozofia lui Kant: intuiție, sensibilitate, senzație, intelect, fenomen, lucru-în-sine și, firește, despre spațiu.
Pentru cititorul riguros care vrea să știe exact ce parte a CRP acoperim în acest articol, menționăm că ne referim la I. Teoria transcendentală a elementelor / Partea întâi. Estetica transcendentală / Secțiunea întâi. Despre spațiu. În articolul următor vom acoperi - Secțiunea a două. Despre timp.
Ce vrea Kant să spună cu sintagma: „estetica transcendentală”? Nu se referă la nimic „estetic”, ci la ceea ce numește el „știința principiilor sensibilității a priori”. Ajungem imediat la a explica ce înseamnă „sensibilitate”.
Intuiția nu se referă la sensul comun modern al termenului (inspirație, înțelegere instinctivă a cea), ci este explicată de Kant ca fiind mijlocul gândirii prin care se raportează o cunoaștere la obiecte. Intuiția ne spune cum se prezintă anumite lucruri minții. Ea nu se referă, după cum vom vedea, strict la obiecte externe.
Intuiția este lămurită suplimentar prin introducerea „sensibilității”, care este capacitatea de a primi reprezentări în urma interacțiunii cu obiecte. Prin sensibilitate ne sunt date obiectele, iar această capacitate umană numită sensibilitate ne procură intuiții. Dar intuițiile sunt gândite prin „intelect”, din care vin „conceptele”. Orice gândire trebuie să se raporteze la intuiții, prin urmare la sensibilitate, pentru a putea avea reprezentări (și a înțelege ceva, finalmente).
Un obiect care afectează sensibilitatea produce o senzație, ceea ce este echivalent cu o intuiție empirică. Intuiția empirică reflectă obiectul sub forma unui „fenomen”. Fenomen, pentru că mai târziu Kant vorbește despre lucrul-în-sine, cate stă la baza formării fenomenului, îl determină, dar la lucrul-în-sine omul nu are acces.
Dar, spune Kant, una este materia senzației, ce vine de la obiect, alta este „forma fenomenului”, care trebuie să se găsească a priori în mintea omului. Această formă este o „reprezentare pură” (pentru că se află în minte și nu are nicio legătură cu senzația) și se numește „intuiție pură”. Aici Kant simte nevoia să explice un pic cum stau lucrurile și ne spune că dacă separ de reprezentarea unui corp tot ce „știe” intelectul despre el (substanța din care e făcut, dacă este divizibil etc.) și tot ce ne-a venit prin senzație (duritate, culoare etc.), atunci rămânem cu „întinderea și figura”. Ceea ce ține de minte, fără a fi afectat de simțuri (adică întinderea și figura), este intuiția pură menționată mai devreme. Cu alte cuvinte, mintea umană își impune propriile forme, care se găsesc exclusiv în minte, asupra informațiilor care-i vin de la simțuri.
Ar fi simplu de spus, pentru a folosi un limbaj mai familiar, că sensibilitatea se referă, în fapt, la capacitatea minții de a forma reprezentări pe baza datelor furnizate de simțurile noastre. În bună parte este corect, dar nu este complet. În acest articol vorbim despre „estetica transcendentală”, adică despre sensibilitatea a priori, deci despre o parte a sensibilității care nu se ocupă de date furnizate de simțuri. La ce se referă această componentă a sensibilității? La spațiu și timp.
Poate este util să menționăm aici și „logica transcendentală”, care se referă la principiile gândiri pure, nu la cele ale sensibilității a priori. De logica transcendentală ne vom ocupa după încheiem cu estetica transcendentală.
Pentru a ajunge la subiectul propriu-zis al esteticii transcendentale, Kant propune să izolăm întâi tot ce ține de sensibilitate (adică să facem abstracție de intelect și conceptele sale), iar apoi să eliminăm tot ce aparține senzației (deci simțurilor). Și ne spune că rămânem cu două forme pure (care nu țin așadar de simțuri), spațiul și timpul.
Kant spune că omul are un „simț extern” prin care ne reprezentăm obiectele din afara noastră, toate aceste obiecte fiind plasate în mod obligatoriu în spațiu. Și, într-adevăr, nu ne putem imagina un obiect care să nu fie plasat în spațiu. De fapt asta este marea idee a lui Kant și care face din spațiu (și timp) ceva cu totul special: faptul că nu-l putem elimina din orice reprezentare a oricărui obiect. Și pentru că nu-l putem elimina, atunci el ajunge la concluzia că trebuie să fie ceva care ține de mintea umană, care, așadar, nu se află în Natură.
Și ar mai fi un „simț intern” prin care mintea umană s-ar intui pe sine și starea sa internă, dar care nu dă nicio intuiție despre minte ca obiect. Ce face acest simț intern este, cumva, să stabilească raporturi de timp (o să reluăm subiectul în articolul următor, pe larg). Spațiul și timpul țin de natura subiectivă a minții noastre.
Spațiul, mai spune Kant, este o reprezentare a priori necesară, care se la baza tuturor intuițiilor externe și care este condiția subiectivă a sensibilității.
Acum urmează câteva observații interesante ale lui Kant, care arată că acesta era la curent cu fizica modernă și fiziologia omului. Spune acesta că „noi putem vorbi numai din punctul de vedere al unui om despre spațiu”. Dar cum spațiul ține de modul în care este alcătuită mintea umană, fiind o intuiție pură, noi avem reprezentări ale lucrurilor externe, dar nu știm cum arată aceste lucruri în-sine. Alte ființe gânditoare, spune Kant, pot avea alte tipuri de intuiții și, pe cale de consecință, pot înțelege altfel lucrurile. Acest aspect este rar invocat de filozofi, dar este esențial, căci explică modul în care a ajuns Kant la separarea: fenomene - lucruri-în-sine. Mai departe Kant este chiar mai explicit, arătând că un vin bun este bun nu pentru că acesta ar avea anumite trăsături obiective care-l fac bun, ci prin intermediul simțurilor omului îl considerăm ca atare. Mai mult, culorile „nu sunt calități ale corpurilor”, ci sunt „modificări ale simțului văzului, care este afectat într-un anumit fel de lumină”; și astăzi vom găsi destui care să fie convinși că lucrurile chiar au culoare în mod intrinsec. Nu sunt lucruri extraordinare? Sunt...
Înainte de a face un rezumat, iată cum explică filozoful relația dintre fenomen și lucrul-în-sine: „nimic din ce este intuit în spațiu nu este un lucru-în-sine [...] obiectele în sine nu ne sunt deloc cunoscute, iar ceea ce numim obiecte externe nu sunt altceva decât reprezentări ale sensibilității noastre, a cărei formă este spațiul, dar al cărei adevărat corelat, lucrul-în-sine, nu este cunoscut deloc prin aceasta, nici nu poate fi cunoscut, dar asupra căruia în experiență niciodată nu se pune problema”.
Acum să încercăm să punem în relație diferitele concepte pe care le-am menționat în acest articol, într-un limbaj mai ușor accesibil, chiar cu riscul de a nu extrem de riguroși.
Ce aflăm, așadar, este că omul are o capacitate denumită sensibilitate, care, pe de-o parte, ne oferă intuiții pure, precum spațiul și timpul, dar pe de altă parte ne oferă intuiții sensibile, de la simțuri. Sensibilitatea ne permită să avem reprezentări despre lucruri, dar ea lucrează în tandem cu intelectul, care vine cu propriile concepte pentru a face lucrurile inteligibile, pentru a înțelege cumva lumea înconjurătoare. Dar modul în care noi înțelegem lumea este specific omului, căci întreg mecanismul mental și senzorial al omului își pune amprenta în mod fundamental asupra modului în care ne reprezentăm lumea, ceea ce numim noi „scaun” fiind pe de-a întregul produsul minții umane (cu date de la simțuri), iar nu o reflectare fidelă a obiectului pe care-l numim scaun așa cum arată el. Despre faptul că nu există un mod privilegiat de a înțelege un obiect din lume am scris un articol denumit: De ce nu există realitate obiectivă, care, cred, duce lucrurile un pic mai departe de unde le-a lăsat Kant.
