În introducerea la CRP Kant nu pierde timpul cu lucruri „ușoare”, ci intră abrupt în subiectul cărții, prezentând ideea de „filozofie transcendentală”.
La început acesta ne spune că intelectul uman prelucrează datele de la simțuri („senzațiile sensibile”, cum spune Kant) și produce „experiențe”. Acești termeni, „intelect” (mintea), „senzațiile sensibile” și „experiențe” trebuie reținuți și înțeleși, pentru că altfel, pe măsură ce progresăm în lectura CRP, va fi dificil de înțeles ce vrea Kant să spună atunci când îi folosește.
Dar experiența ne spune ce există, nu ce ar trebui să existe cu necesitate (experiențe noi sunt posibile în viitor). Experiența nu ne oferă „cunoașteri universale”, pe care „rațiunea” vrea să le știe. Dar astfel de cunoașteri universale trebuie să fie independente de experiență și să fie certe. Acest tip de cunoaștere este numit de Kant „cunoaștere a priori”, adică ce nu are la bază ceva obținut prin experiență (simțuri).
Lucrul remarcabil cu această cunoaștere a priori este că indică existența unor „concepte” originare (și judecăți produse de acestea), concepte care există în minte și care permit să se spună ceva despre obiectele care ne sunt transmise prin simțuri.
O problemă este că unele concepte sunt complet decuplate de obiecte, în sensul că nu există un obiect în lume cu care aceste concepte să se „cupleze” (de exemplu, există un concept de „scaun” care se „cuplează” cu un scaun real). În aceste situații trebuie să ne întrebăm cum a ajuns intelectul uman la aceste cunoașteri a priori, precum și ce sferă, valabilitate și valoare pot avea aceste cunoașteri.
Pentru a ilustra tendința omului de a se aventura în sfera conceptelor fără obiecte, Kant îl dă exemplu pe Platon, care a părăsit „lumea sensibilă” (a simțurilor), propunând conceptul de „idei” în „spațiul vid al intelectului pur”. Aici Kant se referă la teoria ideilor a lui Planton, conform căreia pentru toate lucrurile din lume există o idee pură, care este un fel de „formă” originară.
Kant spune că există o soluție la aceste probleme: metoda potrivită de abordare. Și ne introduce două concepte importante în filozofia lui: judecățile analitice și judecățile sintetice.
Judecățile analitice sunt cele care lămuresc, dar nu extind cunoașterea. Un exemplu dat de Kant este: „corpurile sunt întinse”. Atunci când te gândești la un corp, întinderea este implicită. Întinderea este ceva ce aparține prin definiție unui corp.
Judecățile sintetice sunt cele prin care se „adaugă la conceptul subiectului un predicat”, în limbajul lui Kant, care ne spune că acest tip de judecată este unul extensiv, care adaugă cunoaștere. Iar exemplul pe care-l dă este: „corpurile sunt grele”. Greutatea este ceva ce afli pe baza experienței, nu este ceva cunoscut din simpla menționare a existenței unui corp.
Într-o scurtă digresiune o să menționez că un corp are greutate dacă are masă, că greutatea este o forță și ea rezultă din faptul că masa interacționează cu gravitația. Puteți citi despre diferența dintre masă și greutate aici. Sunt însă și „corpuri” fără masă, conform științei moderne, și anume particula purtătoare a interacțiunii electromagnetice (fotonul) și particula purtătoare a interacțiunii nucleare tari (gluonul). Să ne întoarcem la Kant...
Dar să ai judecăți sintetice valide ai nevoie să te asiguri că plusul de cunoaștere (greutatea), care nu se află în concept (corp), îi aparține totuși conceptului. Este ușor atunci când vorbim despre judecăți empirice (bazate pe experiență), pentru că din experiență aflu de faptul că un corp are și greutate, pe lângă întindere.
Ce facem în cazul judecăților sintetice a priori (cele care nu se bazează pe experiență)? Că aici nu pot merge către experiență, dat fiind că prin definiție ce este a priori este independent de experiență. Și Kant dă exemplul: „Tot ce se întâmplă își are cauza sa”. Cum ajung eu să spun că ceva, aflat în afara conceptului inițial este totuși parte din acesta? Și Kant ne promite că acesta este scopul său, să ne spună cum este posibil să rezolvăm acest mister.
Apoi introduce conceptul de „pur”, afirmând că se numește „pură” orice cunoaștere care nu se combină cu nimic „străin”, adică nu se combină cu nicio experiență sau senzație, adică o cunoaștere care este posibilă în mod a priori. Reamintesc aici că titlul cărții este „Critica rațiunii pure” și ăsta ar fi momentul în care să aveți revelația: „Aaa, deci de aia se numește așa!”.
Rațiunea, spune Kant, este facultatea ce ne pune la dispoziție principiile cunoașterii a priori.
Apoi Kant adaugă ceva interesant: spune că știința rațiunii pure nu ar trebui să se numească „doctrină”, ci critică, pentru că ar avea un rol negativ, pentru că rolul ar fi acela de a elibera rațiunea de erori și a o clarifica.
În fine, Kant ajunge să explice și de ce subtitlul Introducerii se numește „Ideea de filozofie transcendentală”, spunându-ne întâi că numește „transcendentală” orice cunoaștere care se ocupă nu de obiecte, ci de conceptele noastre a priori despre obiecte, apoi că sistemul acestor concepte se numește „filozofie transcendentală”. Critica transcendentală va deveni „arbitrul” oricăror cunoștințe a priori. Obiectul unui atare analize va fi intelectul uman, care „judecă natura lucrurilor”, și numai cu privire la cunoașterea a priori.
În finalul introducerii Kant ne spune că există două tulpini ale cunoașterii umane: sensibilitatea (capacitatea minții de a recepționa date de la simțuri), „prin care obiectele sunt date”, și intelectul, prin care „ele sunt gândite”.
Sensibilitatea, dacă e să fie parte din filozofia transcendentală, trebuie să conțină „reprezentări a priori”, care sunt condițiile necesare cu ajutorul cărora ne sunt „date” obiectele. Aceste condiții ale sensibilității, care fac posibile obiectele, le preced pe cele ale intelectului, prin care obiectele sunt gândite. Sună misterios, dar lucrurile se vor clarifica (măcar într-o oarecare măsură cel puțin...) în cuprinsul cărții, pe care, în fapt, abia o începem!
Articolul are la bază ediția Criticii rațiunii pure publicate de Editura Paideia în 2019 în traducerea doamnei Rodica Croitoru.
