Precizie şi capricii - la o primă privire, căutarea unui sistem precis de măsurare poate părea un drum plin de dificultăţi. Dar după cum demonstrează filozoful Robert P. Crease în lucrarea „Lumea în echilibru” (World in the balance), lucrurile nu stau nicidecum astfel.
Crease arată că, din preistorie până în prezent, a existat o legătură între căutarea preciziei în toate de către om şi între istoria naţiunilor şi a ideilor. Fiecare măsură trebuie să fie bazată pe un „standard” ce întruchipează o unitate, cum ar fi un picior, un deget sau o mână. În cele din urmă standardele urmează să fie inscripţionate în piatră sau metal şi depozitate în zone protejate ca Acropola ateniană a vechilor greci, iar în secolele de după, în Paris sau Washington DC. Deţinerea de standarde simbolizează putere politică şi socială.
Aceste standarde au, de asemenea, şi o valoare financiară: copii ale acestora vor fi folosite în comerţ. În plus, noile maşinării ce alimentează avântul revoluţiei industriale se bazează pe piese interschimbabile, care cer grade înalte de precizie şi uniformitate în măsurare.
Vremurile marcate de turbulenţe politice au avut şi ele un impact în acest domeniu. Dornici să îşi stabilească o nouă identitate naţională, în anii 1700, liderii Revoluţiei Franceze au militat pentru înlăturarea tuturor vestigiilor vechiului sistem, incluzând standardele pentru măsurarea greutăţilor şi a lungimii. Astfel a luat naştere sistemul metric.
El s-a răspândit încet în Europa. Anglia a fost principala ţară care nu l-a acceptat, agăţându-se cu încăpăţânare de unităţile imperiale: ca fruntaşă în clasamentul naţiunilor industriale, nu avea sens să înlocuiască maşinării perfect funcţionale de dragul unui nou sistem de măsură. Statele Unite au păstrat sistemul imperial britanic, deşi preşedinţi care posedau cunoştinţe din domeniul ştiinţei, ca Thomas Jefferson, şi-au dorit contrariul.
Dar ce mai lipsea era un „standard natural”, ce ar fi asociat măsurarea lungimii cu o proprietate a naturii. În anii 1870, specialistul american în logică Charles Sanders Peirce a făcut o sugestie cheie: să asocieze metrul cu lungimea de undă a unei linii spectrale. Astfel, metrul standard ar fi putut fi reprodus oriunde.
Crease ne plimbă prin labirintul ce a condus la sistemul ştiinţific modern de măsurare, sistemul SI – „Système International d'Unités”- care extinde sistemul metric pentru a include electricitatea, magnetismul şi timpul, ale căror standarde sunt constante naturale, cum ar fi viteza luminii.
Sistemul metric a câştigat lupta cu celelalte sisteme pentru ştiinţă. Deşi pentru lucruri ca limitarea de viteză pe şosele şi bunurile de consum, Marea Britanie şi Statele Unite încă folosesc propriile lor sisteme, conversia mărimilor folosite de ei în sistemul metric este o operaţie de rutină - asta dacă îţi aminteşti să faci asta. Am fost surprins de faptul că Robert Crease nu a făcut nicio menţionare despre misiunea din 1999 a unui vehicul robotic pe Marte, care a eşuat când a luat foc în atmosfera marţiană din cauză că inginerii americani au uitat să facă o conversie de unităţi de măsură esenţială. Şi, de asemenea, că a omis conversia din 1884, din Washington DC, care a standardizat fusul orar. Dar acestea sunt mici lipsuri ale unei cărţi altfel fascinante.
Textul reprezintă traducerea articolului Inches to metres: how the metric system was born, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Duceac Irina Delia
