Articol conține o serie de idei extrase din cartea „Omul în căutarea sensului vieții”, de Victor Frankl.
Intrarea în lagărul de concentrare de la Auschwitz, situat în Polonia de azi
Victor Frankl a fost un psihiatru și scriitor austriac de origine evreiască (1905 - 1997), fondatorul „logoterapiei”, a treia școală vieneză de psihoterapie, după psihanaliza lui Sigmund Freud și psihologia individuală a lui Aldfred Adler. Acesta a supraviețuit lagărelor de concentrare germane, dar aproape toată familia sa a murit în acestea (tatăl, mama, soția și fratele).
Una dintre cărțile care l-au făcut faimos pe Frankl este „Omul în căutarea sensului vieții”, în care acesta își face cunoscute experiențele în lagărele de concentrare. În articolul de față vreau să prezint doar acele aspecte din carte care țin de psihologia omului în condițiile extreme, așa cum au fost condițiile din lagărele naziste pe timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Cred că psihologia contextului extrem pune în lumină suficient de bine omul în viața de zi cu zi. Așadar, deși vorbește despre om în situații neobișnuite, ne spune multe despre noi aflați în rutina zilnică a unei vieți banale. Citind cele de mai jos, rămâne să stabiliți dacă apreciați că aceste remarci sunt sau nu corecte.
Ideile de mai jos sunt nu sunt copiate din carte, ci sunt modificate, fiind prezentate într-o formă concisă, fără a interveni însă asupra conținutului ideilor exprimate de autor.
• Există trei stadii ale reacțiilor deținutului cu privire la viața din lagăr, care sunt asociate cu: 1. perioada ajungerii în lagăr, 2. perioada de prizonierat și 3. perioada de după eliberare.
• Primul stadiu este caracterizat de șoc. În faza de șoc, prizonierul nu se mai temea de moarte. După primele zile nici măcar camerele de gazare nu mai erau de temut.
• Prizonierii se mirau că nu răcesc după ce stăteau, dezbrăcați, afară, în aerul rece al toamnei târzii.
• O altă așteptare contrazisă de realitate este cea referitoare la cât rezistă omul fără somn. Oamenii aflau că sunt mai rezistenți decât credeau.
• În aceeași idee era și descoperirea că deși nu se puteau spăla pe dinți și în pofida deficitului de vitamine, gingiile rămâneau sănătoase.
• Tuturor prizonierilor le trecea prin minte gândul sinuciderii. Apărea ca urmare a situației aparent fără ieșire, a pericolului permanent al morții și al prezenței morții (dat fiind că mureau prizonieri tot timpul).
• În stadiul al doilea, prizonierul era caracterizat de o relativă apatie, un fel de moarte emoțională. În plus, era copleșit de dorul de casă și familie, dar și de scârbă față de urâciunea care-l înconjura.
• La început prizonierul era sensibil la suferința și nedreptățile din jur. Cu timpul însă sentimentele sale se toceau, iar scene teribile, cum era lovirea unui alt prizonier, oameni în agonie, prizonieri care tocmai își dăduseră duhul, îndepărtarea cu penseta a bucăților gangrenoase ale unui copil, târârea unui decedat recent, cu capul lovindu-se sistematic de trepte - nu-l mai mișcau.
• Această tocire a emoțiilor făcea ca prizonierul să devină nesimțitor față de bătăile pe care le primea zilnic.
• Ce visa cel mai des deținutul? Pâine, prăjituri, țigări și o baie caldă.
• Dorința de mâncare era principalul instinct primar în jurul căruia se învârtea viața lăuntrică a prizonierului. Când nu erau supravegheați îndeaproape, prizonierii vorbeau pe larg despre mâncare, făceau schimb de rețete, stabileau meniuri după eliberare etc.
• Pe fondul alimentației precare, grăsimea subcutanată dispărea cu totul, iar mușchii se topeau, ceea ce făcea ca organismul să ajungă în imposibilitatea de a mai rezista. Observarea multor prizonieri care ajungeau în faza finală, pe fondul inaniției, permitea, după o vreme, prognosticarea morții apropiate a unora: „ăsta n-o mai duce mult”.
• Existau două școli de gândire cu privire la consumarea porției mici de pâine primite o dată pe zi: să o mănânci toată odată sau să o împarți în două porții mai mici, mâncate la momente diferite?
• Nu se vorbea despre multe în lagăr, dar pe lângă discuțiile despre mâncare, mai erau două subiecte care erau la modă: politica și religia. Politica era legată de zvonurile despre situația militară. Profunzimea și vigoarea credinței religioase erau uimitoare.
• Umorul este un artificiu pe care-l învățăm în timp ce deprindem arta de a trăi. Iar umorul este posibil să-l practici chiar și într-un lagăr de concentrare, unde suferința este omniprezentă.
• Suferința umple întru totul gândirea, indiferent dacă este mică sau mare. De aceea „mărimea” suferinței este absolut relativă. Pe de altă partea, cel mai banal eveniment poate genera cea mai mare bucurie.
• Tot ce nu avea legătură cu preocuparea imediată de a rămâne în viață își pierdea valoarea.
• Într-o viață trăită în comun, unde ești mereu urmărit, deținutul tânjea să rămână singur cu sine însuși, jinduia după intimitate și singurătate.
• Deținuții se temeau să ia decizii ori să aibă inițiativă. Era rezultatul unui sentiment că destinul era stăpânul tuturor și că nu trebuie să-l influențezi.
• Majoritatea deținuților suferea de un complex de inferioritate, căci fuseseră sau își închipuiseră că fuseseră „cineva”, iar acum erau tratați ca nonentități absolute.
Când majoritatea celor înjosiți și minoritatea favorizaților (Capo, bucătarii, magazionerii și gardienii - toți prizonieri, în fapt) intrau în conflict, la iritarea generală se adăuga o tensiune care de multe ori degenera în încăierare generală.
• Ultima dintre libertățile umane, exersată de puțini în condiții de detenție extremă cum sunt cele din lagăr, este aceea de a-ți alege propria atitudine într-o anume împrejurare, de a-ți alege propriul fel de a fi. Omul își poate păstra demnitatea chiar și într-un lagăr de concentrare.
Dostoievski: „Există un singur lucru de care mă tem: să nu fiu vrednic de suferința mea”.
• Cea mai deprimantă dintre toate stările de lucruri era aceea că deținutul nu știa cât de lungă va fi detenția.
• Nietzsche: „Cel care are un de ce pentru care să trăiască, poate îndura aproape orice”.
• În lume există doar două rase de oameni: cea a oamenilor cu bun-simț și cea a omului nesimțit. În lagăr puteai găsi gardieni (deținuți) de-o cruzimea mai mare decât a nemților, dar și gardieni „umani”, miloși.
• Ceea ce li se întâmpla deținuților după eliberare poate fi numit „depersonalizare”, căci totul părea ireal, nefiresc, ca într-un vis.
• După eliberare cei cu o natură mai primitivă nu puteau scăpa scăpa de influența brutalităților suferite, socotind că-și putea folosi libertatea în chip barbar, devenind din asupriți asupritori, din obiecte supuse forței silnice devenind oameni puși pe harță.
• Deținutul, acum liber, mai avea două trăiri: amărăciunea și dezamăgirea după revenirea la viața dinainte. Amărăciunea era că nu mulți cu experiențe diferite erau impresionați de experiența lagărului și spuneau: „și noi am suferit”, „n-am știu nimic despre asta” șamd.
• Mulți deținuți, după eliberare, au descoperit că nimic nu se potrivea cu ce se așteptase. De exemplu, mulți au aflat că nu mai rămăsese nimeni în viață să-i aștepte.
• Pe de altă parte, pentru cel întors acasă, după toate cele suferite în lagăr, părea că nu mai există nimic de care să se teamă...
Credit imagine depositphotos.com
