Frescă de pe pereții Vilei Lidiei (sec. I î.e.n.), Lidia fiind soția împăratului roman Octavianus Augustus

Europa de astăzi moștenește multe dintre ideile și practicile stabilite pe timpul existenței Imperiului Roman. Dar viața privată a romanilor avea multe practici care ar fi considerate bizare sau inacceptabile astăzi. Realitatea, după cum o să vedeți mai jos, a fost mult mai stranie decât cea prezentată în diverse filme care au ca subiect Imperiul Roman. În acest articol o să vorbim exact despre aceste practici.

Înainte de a vorbi despre viața privată din Roma antică, câteva vorbe despre societatea romană.

Grecia Antică reprezintă esența Romei. Imperiul Roman poate fi privit ca o civilizație grecească, modificată brutal de un aparat de stat de origine italiană. Civilizația, cultura, literatura, arta și chiar religia Romei au venit integral de la greci.

Dacă eșalonul superior al statului roman (împăratul, senatul) sunt de natură romană, al doilea eșalon, viața municipală, este dominată de ideile grecești. Voința de putere a conducătorilor romani a fost așa de puternică, încât nu s-au temut deloc că-și vor pierde „identitatea națională” adoptând civilizația greacă.

Creștinismul, tehnologia și drepturile omului sunt mai importante dacă ne referim la bazele culturii europene decât civilizația romană. Romanii erau foarte diferiți de ce suntem noi azi, la fel de exotici ca, de exemplu, indienii din America de Nord ori japonezii.


Contracepția, avortul, respingerea nou-născutului (și depunerea în afara casei) și uciderea copiilor sclavilor - erau practici obișnuite într-o familie romană.

Romanii nu „aveau” un copil, ci „luau” unul. Rolul tatălui era ca, imediat după naștere, să-l ridice pe copil de la sol, astfel recunoscându-l ca fiind copilul lui; dacă nu-l ridica, era „expus”, adică depus în afara casei, abandonat. Fetele erau mai des „expuse” decât băieții. Odată „expus”, copiii puteau fi luați de trecători.

Nou-născuții cu malformații erau „expuși” ori înecați. Justificând această practică, Seneca spunea că „ce e bun trebuie separat de ce nu e bun de nimic”.

Ceva asemănător avem și astăzi în Cehia, unde există cutii speciale pentru copiii nedoriți. În prezent sunt instalate 76 astfel de cutii, fiind recoltați astfel, de la instalarea primei cutii, în 2005, 200 de copii.

Femeile dădeau naștere în poziția „așezat”, într-un scaun special.

Grecilor (care aveau aceleași obiceiuri) și romanilor li părea bizar că egiptenii, germanii și evreii nu „expuneau” copiii, ci îi creșteau pe toți.

Cei săraci își abandonau copii pentru a nu avea prea multe guri de hrănit. Cei mai înstăriți pentru a evita împărțirea averii între prea mulți moștenitori.

Uneori abandonarea era falsă. Mama încredința fără știința tatălui copilul nerecunoscut de acesta unor prieteni, care-l creșteau ca sclav, îl eliberau ulterior și putea chiar fi recunoscut de familia reală.

În Roma nu sângele era important, ci numele tatălui, care-ți oferea statutul acestuia.

Erau două căi de a avea copii: în mod natural ori prin adopție. Adopția era o practică foarte frecventă și era folosită și pentru a evita dispariția unei linii familiale, în situația în care o familie nu avea copii (ori avusese dar muriseră de boli ori în luptă).

Legea romană acorda privilegii speciale mamelor cu trei copii, care și-au făcut astfel datoria față de patrie. Dar către finele sec. al II-lea lucrurile par să se fi schimbat. Marcus Aurelius, de exemplu, a avut 9 copii. Fronto, profesorul lui Marcus Aurelius, a pierdut 5 copii și trebuie să fi avut alții care au supraviețuit.

După naștere, copilul era alăptat de doică, care-l și educa (împreună cu un pedagog) până la pubertate, alăptarea de către mamă fiind un obicei pierdut. Casele nobile plăteau o doică grecoaică pentru a-l învăța pe copil „limba culturii”.

Un copil roman bine-crescut i se adresa tatălui cu „domine”. De regulă tatăl era sever în relația cu copiii, pe când mama era mai apropiată și mai îngăduitoare.

 


Detaliu de pe un sarcofag, sec. II e.n. O femeie într-un fotoliu alăptează un copil. Tatăl, având în mână un manuscris, semn al clasei superioare,  privește către cei doi.



În Roma opinia curentă era că lumea este pervertită și decadentă. Moralitatea nu consta în aprecierea și practica virtuții, ci în puterea de a rezista viciului. În teorie, scopul educației era formarea caracterului celui tânăr, cât încă se poate, înainte de a ajunge adult și a se întâlni cu tentația luxului și a desfrâului.

Cei mai înstăriți care nu știau să citească îi plăteau pe alții să scrie pentru ei ei ori să citească, în anumite situații (scrisori, de exemplu). Texte literare se puteau găsi în cele mai mici orașe ale Imperiului.

În orașe erau profesori care predau rudimentele scrisului. Școala era o instituție recunoscută. Vacanțele erau determinate în funcție de calendarul religios, iar școala începea dimineața.

Copiii, băieți și fete, bogați și săraci, mergea, mulți, la școală până la vârsta de 12 ani, când se separau băieții de fete, doar băieții (din familii avute) continuând școala.

La 14 ani copiii treceau deja în rândul tinerilor, iar la 16 puteau alege o carieră publică sau se puteau înrola în armată.

Băieții învățau autorii clasici și mitologie (pe care n-o credeau adevărată, dar asta era semnul unui om educat). De ce continuau băieții școala? Să învețe să devină buni cetățeni? Să învețe vreun meșteșug? Nu, ci pentru a cultiva mintea. Educația romană nu era formativă sau utilitaristă.

Educația oferea prestigiu și se punea un mare accent pe retorică. De la 12 ani până la 18 sau chiar 20 romanii studiau „clasicii” și apoi retorica.

Retorii buni erau mai apreciați decât autorii consacrați. Retorica din școală nu era cea de pe teren, fiind abstractă, greu de învățat. Retorica s-a transformat într-un joc de societate. Un exemplu: „Presupune că o lege susține că o femeie sedusă îl poate condamna la moarte pe seducător ori se poate mărita cu el. Într-o noapte un bărbat violează două femei, iar una alege să se mărite cu el, iar cealaltă decidă să ceară pedeapsa cu moartea. Cum judeci asta?”.

Multe fete se măritau după școală. La 14 ani erau considerate adulte, iar adresarea către acestea conținea termenul „domina”.

Se considera că după căsătorie, cam singura sarcină a femeilor era aceea de a fi în preajma bărbatului. Unele învățau să cânte și să danseze; în astfel de situații ele erau lăudate, dar se adăuga „cu toate acestea este o femei decentă”.

În Grecia antică, în schimb, școala avea loc în gymnasium ori palestra (un loc mic din gymnasium unde aveau loc lupte); diferența principală era că exercițiile fizice ocupau jumătate din timpul de școală în Grecia. Copiii greci stăteau în școală până la 16 ani. Imediat după școală, tinerii începeau perioada numită „efebie”, care dura unul sau doi ani și care era un fel de pregătire pentru a deveni cetățean, constând și dintr-o consistentă pregătire militară.

Niciun roman nu se considera educat dacă nu învăța și limba greacă, pe când grecii nu găseau interesantă sau utilă latina și nici autorii mari romani, precum Cicero sau Virgil.

Un privilegiu al tinerilor din familiile bune consta în libertatea de a rătăci pe străzi noaptea, de a te lua de femei și a distruge magazine. Aceeași tineri erau cei care aclamau gladiatorii care se luptau în diverse competiții, ceea ce era privit ca sport de romani.

Nimeni nu avea dreptul să împrumute bani înainte de vârsta de 25 de ani.

O ciudățenie pentru greci era faptul că romanii considerau că bărbații, indiferent de vârstă, rămân sub autoritatea tatălui până când acesta murea (nu puteau încheia un contract singuri, să elibereze un sclav ori să-și scrie testamentul). Tatăl îi putea dezmoșteni, putea hotărî în privat să-i condamne la moarte (deși nu e practicată această regulă decât cu titlu de excepție). Această cutumă a favorizat patricidul. Un autor al timpului, Velleius, scria: „Loialitatea nevestelor era cea mai mare (față de soț. n.n.), cea a sclavilor eliberați mai puțin, cea a sclavilor nu era nesemnificativă, dar cea a copiilor era zero”.

În plus, un copil, indiferent de vârstă, nu putea avea o avere a lui. Tot ce câștiga sau moștenea aparținea tatălui. Tatăl îi putea da copilului un anume capital, numit „peculum”, pentru a fi utilizat după bunul plac.

Moartea tatălui venea cu multe beneficii pentru copii. Într-un fel semnifica ieșirea dintr-o formă de sclavie pentru aceștia. Copiii se puteau bucura de moștenire. Femeile, dacă nu erau măritate, își puteau alege soțul. Băieții deveneau în sfârșit adulți în toată regula.

Testamentul se deschidea în public, în forum ori în „basilica”, în prezența unor martori. Testamentul nu era, cum se crede azi, doar o chestiune de împărțire a averii, ci și de exprimare de opinii. De exemplu, cel defunct folosea acest mijloc pentru a-și exprima disprețul pentru anumite persoane ori prețuirea pentru altele. Era un obicei care marii autori ai zilei să fie menționați în testament. De exemplu, Pliniu, un faimos orator, mergea la toate citirile de testamente, pentru că se aștepta să fie menționat; și chiar era, cel puțin în multe cazuri.

În Roma, în ce privește trecerea în neființă, în primul rând conta testamentul. Apoi conta epitaful, un scurt text care-l prezenta pe cel decedat și care era înscris pe mormânt.



Ideile de mai sunt extrase din cartea „A history of private life. I. From Pegan Rome to Byzantium”.

Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Fii primul care comentează.

Spune-ne care-i părerea ta...
caractere rămase.
Ești „vizitator” ( Fă-ți un cont! )
ori scrie un comentariu ca „vizitator”

 



Dacă găsești util site-ul, ne poți ajuta cu o donație!
Donează
prin PayPal ori
Patron


Contact
| T&C | © 2021 Scientia.ro