„O carte”, i-a scris Franz Kafka, la 20 de ani, prietenului său Oskar Pollak, în 1904, „trebuie să fie securea pentru marea înghețată din interiorul nostru”. Este o imagine profund kafkiană. Văd o secure de gheață, vârful ascuțit al capului său curbat sfărâmând o vastă întindere de gheață, nenumărate crăpături subțiri ca firul de păr ramificându-se în toate direcțiile.
Un astfel de șoc, această sfărâmare a suprafeței lumii, a produs unul dintre cele mai mari romane scrise vreodată, Procesul, și a introdus în literatură unul dintre cele mai captivante personaje, Joseph K., un funcționar bancar de rang înalt, condamnat la un destin tragic.
Încă din primele propoziții, premisa romanului este stabilită cu o viteză fulgerătoare. Într-o dimineață de lucru, K. se trezește și găsește doi bărbați străini în dormitorul său, care, inexplicabil, îl arestează. Mai târziu, este condamnat la moarte pentru o crimă despre care nu știe nimic, de către un judecător pe care nu-l vede niciodată.
La o sută de ani de la publicarea sa, pe 26 aprilie 1925, lovitura acelei securi încă se resimte. Sentimentul pe care îl generează este cristalizat într-un singur adjectiv: „kafkian”. Este un calificativ la fel de faimos ca și Kafka însuși.
Romanul Procesul a fost scris în perioada 1914–1915, când Kafka abia trecuse de 30 de ani. La fel cu celelalte două romane ale sale, America (cunoscut și ca Omul dispărut) și Castelul, nu a fost niciodată finalizat. Kafka, perfecționist, așa cum reiese din jurnalele sale, se lupta cu propria valoare artistică. A publicat puțin în timpul vieții: două volume de povestiri scurte, câteva fragmente și nuvela Metamorfoza, care a trecut aproape neobservată.
Nu am fi avut nici măcar aceste romane dacă nu ar fi fost intervenția prietenului apropiat și executorului său literar, Max Brod. Din fericire, Brod a ignorat instrucțiunile lui Kafka de a-i distruge manuscrisele după moartea sa prematură, cauzată de tuberculoză, la vârsta de 40 de ani, în 1924. Procesul a fost primul dintre romane publicat postum, urmat curând de celelalte.
Kafkianul
Scriitorul ceh Milan Kundera, a cărui tinerețe a fost modelată de comunismul stalinist, a caracterizat kafkianul ca pe o stare de neputință, când ești prins într-un labirint fără margini. El a văzut în Kafka și o inversare a romanului Crimă și pedeapsă a lui Dostoievski. Nu mai există un răspuns al pedepsei la crimă; în schimb, pedeapsa pornește în căutarea crimei.
Pentru filozofii poststructuraliști Gilles Deleuze și Félix Guattari, Kafka a fost pionierul ideii de „neo-birocrație” a „coridoarelor, a segmentelor, a șirurilor de birouri” care marcau „tranziția de la vechea birocrație imperială arhaică la birocrația modernă”. Viziunea lui Kafka asupra lumii a fost atât de puternică, încât a fost integrată în teoriile lor influente despre capitalism și schizofrenie.
Soarta înfiorătoare a lui Joseph K. se desfășoară într-un oraș anonimizat, cel mai probabil inspirat din Praga natală a lui Kafka. Ornamentația austro-ungară a orașului este redusă la esență, lăsând un fel de substrat proto-brutalist. Este un cadru puternic. Oare a mai generat vreun scriitor atâta stranietate și uimire, atâta forță psihologică din materiale atât de simple?
Marea parte a acțiunii romanului are loc în pensiuni respectabile, birouri bancare, imobile dărăpănate, un atelier de artist în paragină, o carieră de piatră. Chiar și spațiul cu cel mai mare potențial grandios, o catedrală, este redat în tonuri întunecate și încețoșate.
Din aceste elemente modeste, Kafka construiește panorame vaste, peisaje largi, toate în teatrul minții. Este o fantasmagorie asamblată din lumea lucrurilor concrete – Kafka este un scriitor al specificului – și totuși pare modelată dintr-o substanță întunecată, din materialul conștiinței: date senzoriale apropiate de minte ca simțurile, dar care se dizolvă instantaneu doar pentru a se recompune într-o nouă cameră, un nou birou, un nou studio.
În aceste camere, o varietate de personaje gravitează în jurul nefericitului K., fiecare exercitând o influență, directă sau indirectă, asupra sorții sale. În lumea personală a lui K. sunt proprietăreasa sa, iubitele sale, colegii de bancă, unchiul și tutorele său. În lumea procesului, care pătrunde din ce în ce mai mult în viața lui, sunt funcționari mărunți, avocatul său, pictorul, preotul.
În întâlnirile cu aceștia, K. își arată multiplele fațete ale personalității: când politicos, când disprețuitor, când respectuos, când desfrânat, animat de un puternic simț al nedreptății, dar și predispus la perioade de apatie.
K. nu este însă paranoic. Tema paranoiei este centrală în Procesul (și în ceea ce numim kafkian), dar ea există la un nivel mai profund decât cel individual. A-l vedea pe K. ca pe un personaj paranoic înseamnă a limita ceea ce Kafka încearcă să transmită. De fapt, reacția lui K. la arestul său este orice altceva decât paranoică. Manifestă o încredere nejustificată că totul se va termina cu bine. În loc să se teamă de forțele invizibile care îl vizează, adesea se arată combativ și sardonic, sabotându-și șansele de achitare la fiecare pas.
În viziunea asupra lumii a lui Kafka (Weltanschauung), lumea însăși a devenit irațională, arbitrară și malefică: o mașină de produs paranoia. Atitudinea lui K. este cea a cuiva care încearcă să rămână sănătos într-o lume nebună. Un mod de a face acest lucru este refuzul de a internaliza valorile unui sistem pervertit. El se consideră inocent și nu pierde nicio ocazie să o afirme. Naivitatea lui față de instanță este puritatea lui.
Nu există tribunal mai pervertit decât cel descris în Procesul. Este descris ingenios, dezvăluit doar în fragmente. Prima dată întâlnim fizic unul dintre birourile sale la ultimul etaj al unei clădiri muncitorești. O ușă mică se deschide în spatele unei camere înguste și murdare și, unde nu te aștepți, descoperi o sală mare, aglomerată, forfotind de audieri în curs.
Aici participă K. la prima și singura sa audiere. Ca și clădirea, sala este murdară și dărăpănată. Audierea este o farsă. Magistratul îl confundă pe K. cu un zugrav. Din cauza protestelor sale vehemente de nevinovăție, audierea nici măcar nu începe cu adevărat.
Mai târziu, K. vizitează din nou sala, când instanța nu este în sesiune, și profită de ocazie pentru a răsfoi cărțile magistratului: una este plină de desene pornografice stângace, alta se intitulează „Ce a suferit Greta din partea soțului ei Franz”.
Procesul abundă în astfel de umor absurd, efecte de tip trompe-l’oeil și manipulări de scară. De asemenea, conține accente de ceea ce va fi numit suprarealism: de exemplu, când soția iubitoare a portarului îi arată mâna lui K., două dintre degetele ei sunt unite printr-o membrană crescută în exces.
Deși vedem puțin din instanță, o simțim pretutindeni prin reprezentanții săi și discuțiile nesfârșite despre cum funcționează. Avocatul lui K., bolnavul Herr Huld, descrie o rețea de judecători care „urcă la nesfârșit, astfel încât nici măcar cunoscătorii nu pot cuprinde întreaga ierarhie”.
În monologuri lungi, Huld explică procesele instanței, amânate la infinit. Rapoartele pot fi redactate, doar pentru a fi întârziate din nenumărate motive. Chiar și când sunt înaintate, sfârșesc de regulă prin a circula prin sistem în bucle recursive, fără un deznodământ clar.
Titorelli, pictorul instanței la care este trimis K., descrie operațiunile de culise: lobbyul asupra judecătorilor este esențial. Verdictul poate fi doar de vinovăție, dar fără a presupune neapărat moartea.
Cel mai bun sfat? Să admită vinovăția, dar să aleagă o categorie unde pronunțarea sentinței finale este amânată, poate pentru totdeauna. Dar nu există garanții. Cazul lui poate reactivat oricând, putântu-se ajunge la cele mai grave consecințe, sau niciodată - cine poate ști?
Cum să se descurse K., tot mai descurajat, într-o astfel de lume amenințătoare și să accepte regulile demente ale acesteia? Preotul, în penultimul capitol, îi oferă un răspuns: să nu „accepte totul ca fiind adevărat, ci doar ca fiind necesar”.
K. răspunde: „O concluzie melancolică […] Transformă minciuna într-un principiu universal”.
Dialectica neiluminării
O parte din genialitatea dramatică a Procesului este modul în care Kafka oprește toată această amânare și recursivitate într-un act final de închidere: moartea.
Prin combinația sa de amenințare și comedie, execuția lui K. este unul dintre cele mai înfiorătoare capitole din literatură. Are toate trăsăturile unui sacrificiu, dar fără scop sau explicație. În ajunul aniversării sale de 31 de ani, la un an de la arestare, călăii lui K., bărbați tăcuți îmbrăcați în negru, apar în camera sa, îl târăsc la o carieră dezafectată, îl întind pe o piatră și, sub lumina lunii, îi înfig un cuțit în inimă.
Totul în execuția lui K. este primitiv, ritualic, atavic. Care este natura acestei lumi de coșmar, unde poate avea loc o asemenea execuție arbitrară? Nu este doar o lume în care minciuna este norma, o lume în care rațiunea și-a pierdut calea: este mult mai rău de atât. Această lume de coșmar acționează în mod conștient, în fiecare punct, împotriva rațiunii, împotriva credinței iluministe că rațiunea ne conduce către adevăr.
Orice posibilitate ca omenirea să progreseze continuu, ca fiecare generație să se apropie mai mult de adevăr, este respinsă. În interiorul idealurilor Iluminismului, Procesul sugerează că pâlpâie o strălucire întunecată a iraționalului, persistența unei puteri care nu iubește nimic altceva decât pe sine, o putere care va distruge capricios și fără explicație.
Aceasta este ilustrat în scena finală a romanului. K. în cele din urmă se supune sorții sale și moare, folosindu-i propriile cuvinte, „ca un câine”. Cu această înfingere a pumnalului, Kafka pune în mișcare o teleologie inversă, o dialectică a neiluminării, una în care cădem înapoi într-o ordine morală coruptă, despre care credeam că am depășit-o, măcar în principiu.
„Cred că ar trebui să citim doar genul de cărți care ne rănesc și ne înjunghie”, scria tânărul Kafka în scrisoarea sa către Oskar Pollak. „Dacă acea carte pe care o citim nu ne trezește cu o lovitură în cap, atunci de ce o mai citim?”.
Kafka încă ne trezește, la 100 de ani de la publicarea Procesului. Ori de câte ori puterea o ia razna, servind forțe sinistre care aplică legea potrivit unui set pervers de capricii pe care le numesc justiție, știm că ne aflăm în lumea kafkiană.
Da, viziunea lui Kafka asupra lumii, în ciuda comicului ei, este sumbră și întunecată. Dar ea aruncă o lumină unică: un tip de iluminare asupra naturii umane care este esențială, dezvăluind aspecte care, odată văzute, nu mai pot fi ne-văzute. Fără ea, nu doar că am fi adormiți; am fi și orbi.
Traducere după Franz Kafka’s The Trial at 100 de Anthony Macris, profesor de scriere creativă, University of Technology Sydney.
Imagine creată cu IA.
