„Metamorfozele” lui Ovidiu vorbesc, în fond, despre mame

„Cornelia, mama fraților Gracchi, arătându-și copiii drept comorile ei”, de Angelica Kauffman (1785).
Muzeul de Arte Frumoase din Virginia, Richmond.
Pictura o reprezintă pe virtuoasa matroană romană Cornelia, care respinge bijuteriile aduse de o vizitatoare, arătând cu mândrie către fiii ei, Tiberius și Gaius Gracchus, ca fiind adevăratele ei comori, întruchipând idealurile iluministe ale maternității, datoriei și virtuții civice puse mai presus de bogăția materială.

Chiar dacă numele lui Ovidiu nu vă este familiar, aproape sigur cunoașteți câteva dintre poveștile lui. Cea mai faimoasă lucrare a sa, Metamorfozele, este un poem epic latin compus din sute de istorii ale unor transformări mitice, dintre care multe continuă să fie spuse și rescrise până astăzi.

Luați, de pildă, povestea sculptorului Pygmalion, care a făurit din fildeș o femeie de o frumusețe imposibilă. Îndrăgostindu-se de propria creație, el s-a rugat zeiței Venus, iar aceasta a dat viață statuii. Ecourile acestei istorii pot fi urmărite de-a lungul secolelor – de la piesa Pygmalion (1913) a lui George Bernard Shaw, care îl transformă pe sculptor într-un profesor de dicție și devine ulterior musicalul My Fair Lady (1956), până la filmul Her (2013) al lui Spike Jonze, ce reimaginează povestea pentru generația erei inteligenței artificiale.

Povestea lui Pygmalion a fost repovestită recent și din perspectiva statuii, în Galateea (2013), nuvela lui Madeline Miller, numele fiind cel atribuit statuii de autori târzii. Cu descrieri fără reținere ale abuzului sexual, nuvela lui Miller aduce în prim-plan aspectele întunecate ale relatării lui Ovidiu.

În fond, Metamorfozele au avut propriul moment #MeToo în ultimii ani. În 2015, studenți de la Columbia au susținut chiar că volumul ar trebui să conțină avertismente privind conținutul, din cauza numeroaselor scene brutale de viol. Totuși, în timp ce scriitori, jurnaliști și academicieni analizează acum predilecția tulburătoare a lui Ovidiu pentru astfel de episoade, există un alt aspect izbitor pe care îl trecem cu vederea – fascinația lui Ovidiu pentru maternitate.

În mod normal, mamele nu își au locul în epopeea latină, un gen rezervat războinicilor și războaielor. Iar atunci când apar, sunt imediat îndepărtate.

În Eneida lui Vergiliu, de pildă, Enea scapă din ruinele Troiei alături de tatăl și fiul său, dar îi spune soției să îl urmeze din urmă, moment în care aceasta se pierde și moare. Mai târziu, o mamă îndoliată este ascunsă în cort, ca nu cumva lacrimile ei să descurajeze soldații. În Metamorfozele, însă, mamele sunt pretutindeni, chiar și în cele mai eroice mituri.

Cele douăsprezece munci ale lui Hercule reprezintă una dintre cele mai faimoase legende ale lumii clasice, dar Ovidiu petrece mult mai mult timp relatând muncile mamei lui Hercule, Alcmena. Mai mult, Alcmena își povestește singură durerile nașterii, într-o relatare făcută nurorii sale, Iole.

Experta în literatură latină Mairéad McAuley susține că această relatare neobișnuită la persoana întâi despre sarcină și naștere reimaginează tradiția epică drept un schimb intim de cunoaștere între femei și joacă atât cu ideea eroismului epic, cât și cu întrebarea privind tipurile de povești care ar trebui să facă parte din canonul epic.

La un nivel și mai fundamental, lumea Metamorfozelor este ancorată în maternitate. După marele potop, neamul omenesc este reînnoit din „oasele marii noastre mame” – pietrele Pământului-mamă. Ea „dă naștere” apoi tuturor celorlalte animale, care cresc în noroi cald și umed „ca în pântecul unei mame”.

Mai târziu, însăși Mama-Pământ apare ca personaj în poem, atunci când lumea arde, iar ea îl imploră pe regele zeilor să salveze pământul de flăcările mistuitoare. Este un pasaj care, poate, are și mai mult ecou astăzi decât în vremea lui Ovidiu.

Transformarea maternității

Maternitatea este prezentă în Metamorfoze și în moduri mai subtile. Alison Sharrock, profesoară de latină, a arătat că Ovidiu folosește vocabularul fertilității și al nașterii pentru a descrie modul în care Pygmalion își modelează statuia. Povestea se încheie apoi cu statuia devenită vie, care naște o fiică, Pafos, cea care a dat numele insulei grecești.

Miller valorifică această temă în nuvela ei, în care Pygmalion insistă, cu un ton sinistru, că el este „mama”, „soțul și tatăl” Galateei. Totuși, Pygmalion nu poate nici să înțeleagă, nici să controleze dragostea maternă autentică a Galateei pentru fiica ei. Această iubire o determină să fugă, pentru ca fiica ei să fie eliberată de puterea abuzivă a lui Pygmalion.

Deși Ovidiu acordă un spațiu neașteptat mamelor, asta nu înseamnă că ar fi un protofeminist. Mamele lui sunt, desigur, personaje puternice, complexe – dar sunt adesea și figuri ale violenței și distrugerii.

Medea, ucigașa infamă a propriilor copii, a fost unul dintre personajele preferate ale lui Ovidiu și protagonista singurei piese pe care acesta a scris-o vreodată. Deși piesa s-a pierdut de-a lungul mileniilor, Ovidiu îi dedică jumătate de carte în Metamorfoze, iar Medea nu este singura mamă ucigașă din poem.

După ce soțul ei îi violează sora și îi smulge limba, Procne își ucide fiul și servește carnea acestuia la masă – un complot îngrozitor care l-a inspirat pe Shakespeare în Titus Andronicus (1588).

În ultima carte a poemului, Ovidiu echivalează nașterea cu metamorfoza, atunci când filosoful grec Pitagora predică doctrina reîncarnării, afirmând că „ceea ce se numește a te naște este doar începutul de a fi altceva”.

Discursul lui Pitagora trimite înapoi la începutul poemului, când Ovidiu spune că va vorbi despre „trupuri schimbate în forme noi”. Iar ce transformare este mai radicală decât sarcina și nașterea, când trupul mamei se metamorfozează, iar un corp devine două?

Dincolo de canon

Ca parte a seriei Rethinking the Classics, le cerem specialiștilor noștri să recomande o carte sau o operă de artă care abordează teme similare lucrării canonice discutate, dar care nu este (încă) considerată o capodoperă în sine. Iată sugestia lui Frances Myatt:

„Poeta contemporană definitorie pentru tema maternității și a metamorfozei este, fără îndoială, Fiona Benson. Volumul ei „Vertigo & Ghost” a primit atât Forward Prize, cât și Roehampton Prize în 2019.

Prima jumătate a volumului reinterpretează explicit povești din „Metamorfozele” lui Ovidiu. Aici, maternitatea oferă momente de grijă și afecțiune în mijlocul brutalității șocante a violurilor repetate din Ovidiu, reimaginate în contexte moderne.

Deși a doua jumătate a volumului nu rescrie în mod direct mituri din opera lui Ovidiu, ea este asemănătoare ca spirit. Benson trece fluid între lumea umană și cea animală, iar actul nașterii funcționează ca fir conducător al poemelor.

În poemul Wildebeest, maternitatea este prezentată fără echivoc drept o formă de metamorfoză. Benson descrie cum „am devenit fiară” în timpul nașterii, alunecând între uman, animal, apă, metal și stea, într-o profuziune magnifică de transformări, la fel de dramatice și poetice ca orice metamorfoză ovidiană.”