Filmele, oricât de „nereale” ar fi ele, vorbesc despre natura umană: privim cu detașare la mii de oameni „murind”, fără vreun regret ori vreo minimă tristețe, dar suferim pentru „favorit”. Și-n viață ne comportăm la fel, iar cele mai mai importante acțiuni umanitare nu s-au născut din milă ori responsabilitate civică, ci ca rezultat al unui act birocratic.


Cât de uimitor este faptul că în acest moment un corp enorm de piatră, numit Lună, se învârte la o oarecare distanță de noi, rotindu-se iar și iar, la nesfârșit. Și, cu toate ecuațiile lui Einstein, habar nu avem cum e posibil așa ceva.


Este evident pentru noi că ceilalți (și doar ei) pot fi ușor prostiți (manipulați) de diverse opinii ori teorii.


Ca să înțelegi mai bine care este rostul cunoașterii și al educației, fă următorul exercițiu: înainte de următorul concediu, privește o fotografie a unui obiectiv turistic important, cum ar fi catedrală, o fântână celebră șamd. Ce-ți spune fotografia? Mai nimic.
Apoi citește o săptămână tot ce poți despre acel obiectiv. Și vezi cum te simți când, aflat în fața lui, privindu-l, nu mai vezi doar o construcție oarecare, ci o poveste întreagă, cu nenumărate detalii care nu sunt vizibile unui ochi „neantrenat”.
În felul ăsta vei înțelege și de ce te plictisește un muzeu, când nu știi nimic despre pictura celebră în fața căreia stai ori despre perioada din care sunt diverse obiecte păstrate în respectivul muzeu.
Cunoașterea are puterea de a transforma o experiență plictisitoare într-una încântătoare. Uneori.


Mulți au trecut fără să observe pe lângă o schimbare formidabilă: astăzi poți să-l auzi vorbind pe cel mai renumit gânditor în orice domeniu te-ar interesa. Cu ceva ani în urmă să-l auzi vorbind pe un mare gânditor trebuia să petreci luni de zile călătorind, asta dacă pericolele călătoriei și resursele de timp și financiare permiteau așa ceva.
Să poți să-l auzi pe un intelectual de valoarea lui Noam Chomsky ori Nassim Taleb este un privilegiu pe care doar modernitatea foarte recentă l-a putut oferi omului.


S-au scris atâtea rânduri despre cum moartea nu trebuie să ne sperie, pentru că mort nu simți nimic. Dar nu cred că sunt prea mulți îngrijorați de ce se întâmplă după moarte, cât despre procesul morții, ce o precede, suferința ori conștientizarea inevitabilității morții.


Sunt oameni care nu mai au nimic de pierdut. Pentru care să încerce să spargă o bancă înseamnă win-win, ceva bani în buzunar ori găzduire și hrănire gratuite pentru ceva vreme.


Într-un mod imposibil de descifrat, ceea ce suntem astăzi este urmarea deciziilor și acțiunilor celor dinaintea noastră. Mergând înapoi toată istoria.


Dacă o epidemie catastrofică ar anihila umanitatea, un extraterestru ce ne monitorizează Internetul va observa cu greu asta, la câți roboți „mișună” prin infrastructura lumii virtuale. Sunt boții care vor continua, pentru o vreme, iluzia existenței unei umanități pierdute.


Neurobiologia este în esență lupta unui creier de a se înțelege pe sine însuși. Un creier care spune: ce sunt eu, în fapt? Și deși nu-i e nimic mai aproape, pare că nu-i e nimic mai departe, pentru că, până-n prezent, creierul s-a înțeles puțin spre deloc pe sine însuși...

 

Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Fii primul care comentează.

Spune-ne care-i părerea ta...
caractere rămase.
Ești „vizitator” ( Fă-ți un cont! )
ori scrie un comentariu ca „vizitator”

 



Ar fi util dacă ne-ai sprijini cu o donație!
Donează
prin PayPal ori
Patron


Contact
| T&C | © 2021 Scientia.ro