Atunci când sistemul perceptiv formează un obiect al percepţiei sau gestalt, întreaga imagine are o realitate a sa proprie, independentă de părţile sale. Psihologul gestaltist Kurt Koffka a făcut o afirmaţie celebră despre acest lucru: ”Întregul este altceva decât suma părţilor sale”. Această afirmaţie este adesea tradusă în engleză ca ”Întregul este mai mult decât suma părţilor”.

 

 

Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.4: Simţurile şi percepţia) - (Partea I - Sistemul vizual
) - Întregul este altceva decât suma părţilor


Care este afirmaţia celebră a lui Koffka? De ce îşi corecta adesea studenţii?

Koffka nu agreează această traducere. El corecta cu fermitate studenţii care înlocuiau ”altceva” cu ”mai mult” (Heider, 1977). ”Acesta nu este un principiu al adăugării”, spunea el. Afirmaţia, aşa cum a fost ea spusă original, presupunea că întregul are o existenţă independentă în cadrul sistemului perceptiv.

Putem privi un exemplu simplu care ilustrează cum întregul este ”altceva” decât suma părţilor. Este cazul triunghiului alb din imaginea următoare. Este numită contur subiectiv pentru că nu este nici un triunghi real acolo, dar poţi vedea marginile unui triunghi alb.



Cum este ilustrată afirmaţia lui Koffka de închiderea din cazul triunghiului?

Lacuna triunghiulară în cadrul zonei albe este un exemplu de gestalt. Este o formă pe care o vezi datorită sistemului tău perceptiv şi se comportă precum un întreg independent. Asta influenţează interpretarea ta pentru fiecare componentă individuală a imaginii. Priveşte cercurile din colţuri. Dacă acoperi tot cu excepţia unui cerc, nu mai arată ca un colţ alb situat peste un cerc negru. Arată mai mult precum vechiul joc video Pac-Man. Atunci când vezi triunghiul ca pe un întreg, forma de Pac-Man se transformă într-un colţ alb situat peste o bulină neagră. Acesta este tipul de fenomen despre care vorbea Koffka atunci când spunea că întregul este altceva decât suma părţilor. Întregul (în acest caz, gestalt-ul sau forma unui triunghi) influenţează modul în care interpretăm părţile. Aşa că este adevărat că (1) modul în care sunt aranjate părţile determină ce formă vezi, iar (2) forma pe care o vezi determină modul în care interpretezi părţile.

Ce au descoperit cercetătorii referitor la modul în care creierul răspunde contururilor subiective?

Heygt, Peterhans şi Baumgartner (1984) au arătat că şi contururile iluzorii, precum triunghiul alb, conduc la acelaşi răspuns specific al creierului precum formele reale ce au contururile complete. Percepţia unui triunghi conduce la acelaşi răspuns al creierului indiferent dacă există un obiect triunghiular real în lumea exterioară sau nu.   


Percepţia adâncimii

Când privim frontal un obiect, imaginea cade preponderent pe fovea, o porţiune îngustă din retină. Creierul trebuie să construiască structura tridimensională a realităţii (lăţime, lungime şi adâncime) dintr-o imagine care este concentrată pe suprafaţa bidimensională a retinei. Acest proces se petrece inconştient, iar noi experimentăm doar rezultatul: o percepţie coerentă a lumii. Indicatorii de adâncime sunt forme de informaţie existente în mediu care permit creierului să deducă distanţa sau distanţa relativă a obiectelor.

Ce este interpunerea ca un indicator al adâncimii?

Interpunerea este un indicator al adâncimii. Noi presupunem că un obiect care se află în faţa altui obiect este mai aproape de noi. În imaginea din dreapta, triunghiul pare mai aproape decât cercul, iar cercul pare mai aproape decât pătratul.



Indicatori de adâncime bidimensionali

Perspectiva liniară – tendinţa liniilor paralele de a fi convergente în depărtare – este un indicator de adâncime folosit de artişti din Evul Mediu. Elevii sunt învăţaţi la orele de artă să deseneze linii până la un punct la orizont, ca un ghid pentru a desena în perspectivă. Aceasta redă o impresie corectă de adâncime pe o suprafaţă bidimensională de pânză. Fotografiile pot reda o perspectivă liniară vie, precum în acest exemplu.




Ce este indicatorul de adâncime redat de perspectiva liniară?


Drumul conduce către un punct la orizont, creând impresia de adâncime ce influenţează modul în care interpretăm alte părţi ale imaginii. Observaţi cum imaginea omului, care arată normal la o anumită distanţă, pare subţire când este copiată pe partea apropiată a drumului. Acest efect se produce pentru că perspectiva liniară influenţează judecata noastră privind distanţa, iar asta modelează percepţia noastră privind dimensiunea.

Ce este conceptul lui Helmholtz de ”deducţie inconştientă”

Când creierul face o presupoziţie automată, pe baza informaţiilor venite de la simţuri, aceasta este numită ”deducţie inconştientă”. Helmholtz descrie deducţia inconştientă în 1800. Noi inferăm (deducem logic) dimensiunea fizică a imaginilor în funcţie de ceea ce ”ştim” despre distanţa lor faţă de noi. Noi facem această deducţie în mod automat şi inconştient.


Disparitatea binoculară

Un alt indicator important de adâncime este disparitatea binoculară: diferenţa minoră între imaginile vizuale formate în cei doi ochi. Un obiect apropiat produce o disparitate binoculară mai mare unul depărtat, aşa cum poţi verifica acoperind mai întâi un ochi, apoi şi celălalt. Obiectele apropiate par să se mişte pe măsură ce acoperi pe rând câte un ochi, arătând că fiecare ochi formează imagini diferite. Obiectele mai depărtate nu vor părea să îşi schimbe poziţia la fel de mult.

Ce este disparitatea binoculară? Cum este ea folosită de un stereoscop?

Disparitatea binoculară este responsabilă pentru iluzia adâncimii la stereoscop, sursa favorită de amuzament în anul 1800. Un stereoscop ţine un card ce conţine două imagini, câte una vizibilă pentru fiecare din ochi. Pentru că cele două imagini sunt fotografiate din unghiuri uşor diferite, creând disparitatea binoculară, rezultatul este o imagine 3D. În anul 1800, imagini ale unor scene dramatice precum cascada Niagara erau populare. Astăzi este folosit acelaşi principiu la jucăria Viewmaster ce este familiară multor copii.



Stereoscop

 

Barlow şi colegii săi (1963) au identificat neuronii ce detectează disparitatea şi primesc informaţii de la ambii ochi, răspunzând prompt doar dacă un stimul atinge cei doi ochi în locuri uşor diferite. Neuroni diferiţi răspund unor grade diferite de disparitate, oferind astfel creierului informaţia de adâncime.



Traducere realizată de Alina Turcescu, cu acordul autorului, protejată de legea dreptului de autor

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.