Introducere in psihologieAxa 1 a DSM-IV include o categorie numită tulburări somatoforme. O tulburare somatoformă este o problemă psihologică care ia o formă fizică. Vom lua în considerare cinci tipuri de tulburări somatoforme: de somatizare, de conversie, de durere, ipohondria şi TCD.

 

 

 

Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.12: Psihologia anormalului) - (Partea a II-a: Axa 1 a DSM-IV) - Tulburările somatoforme


Care sunt tulburările somatoforme?

Tipul cel mai general de tulburări somatoforme este tulburarea de somatizare. O persoană cu o tulburare de somatizare poate avea mai multe probleme medicale vagi, deşi investigaţiile clinice repetate nu evidenţiază nici o cauză fizică cunoscută. Adesea, tulburarea de somatizare începe în copilărie sau în adolescenţă. Un copil sau un adolescent poate dezvolta dureri de stomac, dureri de cap sau alte dureri corporale, care par să reflecte o situaţie stresantă la domiciliu sau la şcoală, mai degrabă decât o problemă medicală. Observaţi diferenţa dintre tulburările somatoforme (o categorie generală) şi tulburarea de somatizare, un tip specific de tulburare somatoformă. Din motive evidente, studenţii fac deseori confuzii între cele două.

Ce este distinctiv în tulburarea de conversie?

Tulburarea de conversie, un alt tip de tulburare somatoformă, apare atunci când simptomele fizice au o relaţie simbolică evidentă cu unele evenimente traumatice. De obicei, simptomele fizice implică o pierdere în funcţionare, de exemplu, un membru paralizat, incapacitatea de a mirosi sau orbirea. Problema este precipitată de stres şi pare a fi o încercare de a scăpa de unele necazuri sau probleme.


Un student a avut un unchi care "s-a asurzit singur", pentru a evita sunetele războiului.

Unchiul meu a fost unul dintre oamenii care au luptat în războiul din Vietnam şi a fost suficient de norocos să se întoarcă viu acasă. Totuşi, el nu mai era aceeaşi persoană care fusese atunci când a plecat. Vedeţi dvs., avea momente când retrăia anumite experienţe care presupun că au fost rele. La început, aceste stări erau puţin severe. Chiar dacă au fost tratate, cu trecerea timpului s-au agravat (sau cel puţin aşa păreau pentru noi toţi). Nu l-am auzit niciodată vorbind despre astfel de lucruri, dar ceilalţi unchi ai mei au spus că el a pretins că auzea frecvent oameni ţipând şi sunete puternice asemănătoare celor din război. Când s-a întâmplat acest lucru, a fost internat într-un spital de boli mentale din Missouri. Am fost informaţi ulterior că şi-a pierdut simţul auzului, fără un motiv anume. Nu am dat importanţă acestui lucru înainte, dar, după citirea acestui capitol am realizat că este posibil să se fi asurzit singur, ca să nu mai audă acele sunete. Din păcate, surzenia lui nu l-a împiedicat să audă acele lucruri, totul fiind doar în mintea lui. Şi vederea i-a fost afectată, dar nu şi-a pierdut-o complet niciodată. Aproximativ şase luni mai târziu, unchiul meu s-a sinucis. [Fişierele autorului]


Ce tratamente funcţionează adesea în tulburarea de conversie?

Tulburarea de conversie de multe ori răspunde bine la tratamentele care pun accentul pe credinţă sau pe implicarea imaginaţiei, cum ar fi hipnoza şi tratamentele placebo. Un exemplu este cazul "Anna O.", descris în capitolul 13. Ea suferea de diverse afecţiuni legate simbolic de evenimente traumatice. În 1860 această tulburare era numită isterie. Simptomele respective au fost eliminate, sub hipnoză, unul câte unul, ea fiind ajutată să-şi amintească de evenimentele psihologice dureroase care le-au cauzat.



Cum este adesea tratată tulburarea de durere, folosind terapia comportamentală?

Tulburarea de durere este o durere cronică (pe termen lung) fără un motiv biologic. Tulburarea începe de multe ori cu un prejudiciu autentic. După ce rana biologică s-a vindecat, durerea continuă. Unii psihologi văd acest lucru ca un proces de învăţare. Pacientul învaţă să simtă durerea. Terapiile comportamentale bazate pe această ipoteză au avut mare succes. Durerea este acceptată ca fiind reală, nu imaginară, dar pacientul este învăţat s-o ignore, să nu se mai plângă şi să-şi reia activitatea, odată cu eliminarea treptată a medicamentelor pentru durere. Această terapie funcţionează de obicei bine, dacă pacientul este suficient de curajos s-o urmeze până la capăt. Cu toate acestea, mulţi pacienţi nu acceptă ideea că pot suporta durerea fără medicaţie şi că pot să se dezveţe să o mai simtă. Abandonul în astfel de programe este un lucru comun. Pacienţilor cărora nu le place abordarea comportamentală găsesc de obicei un alt tip de clinică sau un medic care le poate furniza o medicaţie mai puternică de ameliorare a durerii. Tratamentul comportamental al durerii este descris mai în detaliu în capitolul 14, ca un exemplu de medicaţie comportamentală.

Ce este ipohondria?

Ipohondria este obsesia unor boli imaginate. Caracteristică pentru această tulburare nu este teama de boală a individului, ci certitudinea pe care o are acesta că este bolnav. În timp ce o persoană cu o tulburare de somatizare va acuza diverse simptome fizice, un ipohondru este mai probabil să fie obsedat de o boală specifică. Ipohondrii devin adesea "negustori de medici", întrucât ei sunt continuu în căutarea unui medic dispus să le confirme suspiciunile.

Ce fel de lucruri fac "ipohondrii mascaţi"?

În ultimii ani, psihologii au ajuns să recunoască faptul că versiunile uşoare ale ipohondriei sunt foarte răspândite în rândul populaţiei normale, non-clinice. Aşa-numiţii ipohondri mascaţi sunt nişte indivizi cu o conştiinţă extremă a sănătăţii lor, ce pot efectua ritualuri zilnice consumatoare de timp. Ei îşi examinează corpurile în detaliu, în căutarea unor noduli sau a altor semne de boală, îşi monitorizează frecvenţa şi calitatea tranzitului intestinal, cu alte cuvinte exercită un control permanent asupra lor înşişi. Ei tind, de asemenea, să se implice în diferitele tendinţe din domeniul sănătăţii. Meister (1980) menţionează o altă trăsătură caracteristică: …Un numitor comun al personalităţii ipohondre a fost remarcat aproape fără excepţie de observatori: ipohondrii sunt extrem de nesiguri de ei înşişi, ei trăind într-o relaţie de dependenţă izbitoare cu un părinte sau un substitut parental.

Ce este tulburarea corpului dismorfic?

Tulburarea corpului dismorfic, cunoscută istoric sub numele de "dismorfobia", este o tulburare somatoformă în care o persoană este preocupată de un defect al înfăţişării sale care poate fi în întregime imaginat sau bazat pe anumite probleme minore pe care alţi oameni abia le-ar putea observa.


Schrof (1991) descrie un astfel de caz: Fiecare zi este un coşmar pentru David X. În loc să meargă la serviciu sau la şcoală, la 30 de ani, el se aşază în faţa oglinzii sale din dormitor în care vede o faţă deformată hidos  - un nas coroiat, umflat, acoperit cu cicatrici, un ochi bulbucat. După patru intervenţii chirurgicale cosmetice, defectele rămân la fel. David a renunţat la colegiu şi s-a mutat acasă la părinţii săi, acum 10 ani, prima dată când a început să-şi vadă o imagine respingătoare în oglindă. De atunci, el şi-a părăsit rareori camera, de frică să nu fie zărit de cineva.

Cum poate un suferind de TCD să convingă un chirurg plastician să lucreze la defectele sale imaginate? Uşurează chirurgia problema?

Schrof adaugă că "povestea lui David este de două ori tragică, deoarece defectele pe care le vede el nu sunt pe faţa lui, ci în mintea sa". În mod remarcabil, el a putut să convingă chirurgii plasticieni să lucreze la defectele sale, chiar dacă acestea erau doar imaginate, probabil pentru că ei considerau că el doar îşi exagera problemele şi tot ce voia erau nişte îmbunătăţiri minore, la un chip altfel normal. Totuşi, pentru David "faţa hidoasă, distorsionată" era reală şi nu se schimba după intervenţiile chirurgicale. Tulburarea dismorfică (TCD) răspunde de multe ori la medicamentele anti-depresive care încurajează sinteza neurotransmiţătorului serotonină.

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.