Comportamentul celor implicați emoțional în războiul început de Rusia prin invazia Ucrainei este asemănător cu cel al suporterilor unei echipe de fotbal. Și oricât de bizar ar părea, există o explicație simplă: vorbim despre același mecanism mental, rezultat al evoluției.


De ce un război e tratat ca un meci de fotbal

Noi, cei din Europa, suntem în majoritate pro-ucraineni și anti-ruși. Și avem de partea noastră o moralitate elementară și dreptul internațional. Dar rușii și susținătorii acestora sunt de partea cealaltă a baricadei, susținând trupele ruse, indiferent de comportamentul lor pe câmpul de luptă. Vor ca armata rusă să câștige, pur și simplu. Puteți fi stupefiați de opțiunea unora de a susține masacre, dar asta înseamnă să ignorați istoria speciei umane și psihologia umană.

Dar iată un exercițiu de onestitate: observați cum va raportați emoțional la scenele de luptă din Ucraina disponibile din abundență pe rețelele sociale. Atunci când un luptător solitar ucrainean lansează o rachetă către un tanc rusesc, distrugându-l, simțiți o satisfacție, asemănătoare celei pe care o încercați când echipa favorită înscrie un gol în poarta adversarului. Ați putea urmări astfel de scene cu zecile sau sutele.

Nu intru în detalii care să vă distrugă această satisfacție, precum: nu știți nimic despre cei din tancul rusesc. Este foarte posibil ca toți cei care au pierit să fi fost împotriva războiului și să-l urască pe Putin, dar, fiind soldați, să nu fi avut nicio opțiune, căci așa este în armată; în plus, este posibil să aibă copii mici acasă care au rămas singuri pe lume, iar soarta lor tocmai s-a schimbat fundamental, cei mici neavând nicio vină, alta decât cea de a se fi născut în Rusia. Nu încerc aici să stârnesc vreo simpatie pentru trupele ruse, care, după ne-am lămurit, săvârșesc atrocități în Ucraina de neimaginat. Am vrut doar să arăt simplitatea abordării noastre a unei situații cu mai multe fațete, mai complexă decât pare la prima vedere și decât suntem dispuși să analizăm.

Ne uităm, așadar, la scene dintr-un conflict armat ca la un sport, cu bucurii și dureri de etapă, în funcție de informațiile la care avem acces la un moment dat. În istoria conflictelor există chiar un moment în care lupta a fost asistată de nenumărați spectatori. Este vorba despre Războiul Civil American.

Lupta de la Bull Run și „galeria” de civili

Pe 21 iulie 1861 a avut loc prima luptă realmente sângeroasă din cadrul a ceea ce numim Războiul Civil american.

Numeroși civili, incluzând femei, au venit să vadă lupta, așezându-se pe dealurile din apropierea locului unde urma ca această să aibă loc. Și-au adus de mâncare și băutură, pentru ca „petrecerea” să nu fie afectată de necesități prea-omenești. Greu de spus dacă le-a plăcut sau nu ce s-a întâmplat pe câmpul luptă, dar e clar că în jur de 5.000 de soldați au murit sau au fost răniți. Iar în acele vremuri era un pic mai greu să omori oameni în luptă, raportându-ne la tehnica de luptă existentă.



De ce suntem „suporteri” într-un război?


Pe scurt, pentru că mecanismul mental implicat atât în raportarea la un conflict, cât și la un sport este același. L-am numit „tribalism” și am mai vorbit de el în alte articole anterioare.

Citește și: De ce rușii susțin invazia Ucrainei

Tribalismul are la bază lunga noastră evoluție ca specie și indică tendința individului de a ține aproape de grupul căruia îi aparține sau cu care se identifică. În lumea modernă avem multe „identități de grup”. Suntem români, facem parte dintr-un anume partid politic sau dintr-o anumită clasă socială sau profesie (cu care ne identificăm), suntem suporteri ai unei echipe de fotbal șamd.

Tribalismul ne face să ne simțim mai români în afara granițelor, printre străini, decât atunci când suntem acasă. Tot el ne face să simțim că ne unește ceva cu Simona Halep, Nadia Comăneci sau Hagi, deși nu avem nicio legătură directă cu aceștia.

Dacă cea mai mare parte a istoriei exemplarele Homo sapiens au trăit în grupuri relativ mici, în ultimele câteva mii de ani lucrurile s-au schimbat, observând apariția statelor și a imperiilor, dar mecanismul mental a rămas nealterat.

În fapt, această tendință de a fi implicat emoțional de partea grupului cu care te identifici trebuie să aibă la bază tocmai conflictul. Obsesia noastră recentă cu susținerea unor echipe sportive trebuie să fie un efect secundar (destul de ridicol...) al acestui mecanism psihologic ancestral.

Partea interesantă este că și psihologia sportivilor, cei implicați nemijlocit într-un anume sport, este cea a unor luptători, chiar dacă adesea se luptă cu o banală minge. O banală trimitere a unei mingi într-o poartă dezlănțuie emoții profunde, care cu greu pot fi comparate cu altceva; poate doar cu victoria într-un conflict armat...

Prin urmare, cronologic, am devenit suporteri după ce am fost susținători ai luptătorilor tribului nostru. Dar mecanismul mental este același, iar emoțiile noastre și judecățile noastre nu pot fi diferite, atunci când ne raportăm la un conflict sângeros ori la un meci de fotbal.

Sigur, lucrurile se schimbă atunci când suntem implicați direct.


Ce e diferit la cei implicați direct?

Ce e diferit? O banalitate: teama de moarte. Teama de a pieri tu, cel prezent pe câmpul de luptă, sau teama de pierdere a unor apropiați (părinți, frați, copii etc.).

Așadar, de aia participăm la războiul din Ucraina ca la un meci de fotbal: pentru că același mecanism mental și aceleași emoții sunt implicate și în primul, și în al doilea.

Credit imagine depositphotos.com

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.


Dacă găsești site-ul util, ne poți ajuta cu o DONAȚIE