„Crimă și pedeapsă” - recitită după 60 de ani 

Raskolnikov o ucide pe cămătăreasa Aliona Ivanovna cu partea bontă a toporului, lovind-o în cap. Ulterior, tot cu toporul o ucide și pe sora ei, Lizaveta, care intră pe neașteptate.

Bătrâna care, odinioară, a tăiat cu un cuțit furtunul din grădina noastră tocmai a trecut pe lângă casă fără să se oprească. Nu mult după incidentul cu furtunul am confruntat-o cu ceea ce făcuse, iar ea a negat că ar fi trecut vreodată pe strada noastră, necum că ar fi tăiat furtunul cuiva sau că ar fi avut vreun cuțit asupra ei.

De fapt, și-a golit geanta în fața mea, iar în ea nu era niciun cuțit. Căutasem pe Internet informații despre comportamente ciudate la vârstnici, iar o sursă nota că nu este neobișnuit ca femeile în vârstă să poarte un cuțit în geantă. Nu sunt sigur ce înseamnă asta, dar de fiecare dată când o văd pe bătrână (și o văd des pe strada noastră), mă simt ușurat când reușește să treacă pe lângă grădina din față fără să arunce vreo privire spre furtun, deși întrebarea care persistă privește motivul faptei ei.

Recitesc „Crimă și pedeapsă” de Feodor Dostoievski la 60 de ani după ce m-a fermecat pentru prima dată, cu gândul de a mă testa în raport cu o experiență despre care am fost convins ani întregi că m-a influențat profund ca cititor adolescent și apoi m-a format ca student universitar în anii '70, când canalizam o versiune a protagonistului lui Dostoievski, Raskolnikov – un nume care înseamnă ceva de genul „eretic” sau cineva care se rupe de comunitatea lui.

A reciti o carte este un risc, desigur, pentru că ea s-ar putea să nu se mai ridice la înălțimea amintirii mele: puternică, originală, înfricoșătoare, scandaloasă și absolut captivantă. S-ar putea să nu mă mai surprindă și aș fi nevoit s-o cobor din locul privilegiat al cărților care, până la urmă, nu sunt cu adevărat mari în viața mea de cititor.

La început, prima surpriză este că Raskolnikov era chipeș. În amintirea mea, înfățișarea lui este la fel de respingătoare ca psihicul său. Dar nu, încă de pe prima pagină a romanului, Dostoievski se străduiește să-i spună cititorului că studentul era atrăgător. Mai târziu, sora lui Raskolnikov, Dunia, care îi seamănă leit, este mereu obiectul dorinței bărbaților din cauza frumuseții ei.

A doua surpriză, în aceste pagini de început, este bețivul Marmeladov, spunând că își bea veniturile fiicei celei mari, provenite din „cartonașul galben”, adică din munca ei de prostituată. Oare știam atunci, la 14 ani, când am citit întâi cartea, despre ce vorbea omul?

Eram un băiat catolic dintr-o familie cu nouă copii, iar fiind primul fiu, eu eram cel care urma să intre într-o mănăstire la 18 ani, unde am și stat doi ani în studiu, tăcere și rugăciune. Cum se face că dădusem peste un astfel de roman la marginea semirurală a Melbourne-ului începutului anilor '60, în suburbia Watsonia, unde soldaților din al Doilea Război Mondial li se oferiseră loturi de pământ la prețuri mici?

În copilărie și în primii ani ai adolescenței eram cititor de benzi desenate cel puțin la fel de mult cât eram cititor de cărți, iar „Classic Comics” mă introduseseră într-o lume a „poveștilor clasice”, inclusiv a celor ale lui Dostoievski. Benzile desenate făceau aceste povești să pară dramatice și serioase. Îmi doream intens să pășesc mai adânc în acel tărâm.

Ca orice tânăr cititor care descoperă bogata istorie a povestirii în lume, voiam să citesc dincolo de înțelegerea și capacitatea mea. Greutatea compactă a lui „Crimă și pedeapsă” (publicată pentru prima dată în 1866), un volum paperback arătos, cu pagini ultrafine, gravitatea adultă a literelor mărunte și coperta sobră, de artă înaltă – toate acestea mă făceau să simt că ajunsesem la ceva vrednic să mă cuibăresc cu el zile întregi. Romanul m-a prins chiar și prin cețurile unui catolicism devotat și ale siguranței unui nucleu familial strict protejat.

La puțin timp după ce îl întâlnim, Raskolnikov primește o scrisoare lungă de la mama sa, promițându-i bani peste câteva zile și povestind curtarea bruscă și aparent norocoasă a surorii lui de către un om de afaceri vanitos și autoritar, mai în vârstă decât ea cu peste douăzeci de ani. Și totuși, scrie mama, acest pretendent pare să fie bun și, după cum spune el însuși, lipsit de prejudecăți. Ea își încheie scrisoarea amintindu-și de Raskolnikov copil, bolborosind rugăciuni în poala ei. „Mi-e teamă în suflet”, scrie ea, „că ai putea fi afectat de această ultimă modă a necredinței”.

Neînduplecat de dragostea mamei, de generozitatea ei sau chiar de temerile ei, Raskolnikov iese pe străzile Sankt Petersburgului cu o față „schimonosită” de un „zâmbet scârbos, lugubru, gălbui, șerpuindu-i pe buze”, în timp ce jură că nu va permite niciodată ca sora lui să se căsătorească.

În primele capitole îmbibate în vodcă, nu doar că un bărbat mărturisește că trăiește din prostituția fiicei sale, dar o adolescentă beată, pe jumătate dezbrăcată și cel mai probabil deja abuzată, este urmărită pe față de un bărbat care o vrea pentru plăcerile lui, iar Raskolnikov își amintește – sau visează (nu e clar) – bătaia până la moarte a unui cal, după ce își aduce aminte că obișnuia să se joace într-un anumit cimitir unde fusese îngropat fratele său, mort la șase luni.

În fiecare episod, Raskolnikov pare a fi simultan o parte a vieții mizere de pe străzile Petersburgului și o figură solitară a decenței, lucidității și compasiunii. O protejează pe tânăra de pe stradă până este în siguranță. Suferă pentru cal. Dar suntem martorii faptului că deja și-a condamnat propriul suflet pentru că a îngăduit dorința de a ucide o bătrână.

Recitind pasajul despre bătaia calului în fața unei crâșme (în ediția mea Penguin, tradusă de David McDuff), îmi amintesc că, în copilărie, văzusem un bărbat făcând exact asta unui cal. Dar este oare o amintire adevărată? În copilărie obișnuiam să merg cu căruța lăptarului dimineața, în drum spre biserica locală, unde slujeam ca băiat de altar la liturghia de dimineață, așa că nu era neobișnuit să văd cai în Melbourne-ul anilor 1950.

Sau poate, citind acest pasaj, retrăiam prima mea întâlnire cu el ca și cum ar fi fost o scenă pe care o văzusem în realitate. Nu pot fi sigur. Scena din roman, oribilă și gotică, este abia realistă, deși absolut reală. În amintirea mea am o imagine cu tatăl meu ducându-mă cu mașina pe lângă o bucată de iarbă din fața unor blocuri de pe Murray Road, în Coburg, unde am trecut pe lângă un bărbat biciuind un cal. În amintirea mea, acesta a fost primul moment în care mi-am dat seama pe deplin că oamenii aveau o putere absolută și nemiloasă asupra animalelor.

Bătaia până la moarte a calului funcționează ca prima crimă din roman, un climax al fanteziei de cruzime, imoralitate, decadență și beție la care am fost martori în paginile de început. Bătaia calului, atât de tulburătoare pentru Raskolnikov, este o repetiție stranie a brutalității gratuite pe care el însuși o contemplă. Romanul oscilează între haosul străzii și lumea interioară a gândurilor torturate, cu o asemenea vertiginoasă presiune încât cele două devin oglinzi unul pentru celălalt.

Faptul că uciderea bătrânei se petrece atât de devreme în carte m-a șocat atunci și încă mă șochează. Îmi amintesc că îmi doream să cunosc din interior mintea unui personaj capabil de o asemenea crimă. Era ceva voyeuristic în dorința mea, dar și ceva care îmi sugera că, prin această experiență de lectură, eram în contact cu o parte reală și periculoasă din mine însumi.

Iar acum, mult mai târziu, spre capătul vieții, îl văd pe Raskolnikov nu atât ca pe un posibil eu, ci ca pe o victimă a propriilor gânduri, lecturi, extravaganțe juvenile, ambiții fără margini și, desigur, a necredinței la modă. Romanul era, poate, un lucru periculos pentru mine, naivul adolescent de 14 ani.

Au mai trecut aproape zece ani după prima lectură a „Crimei și pedepsei” până când o variantă târzie, de secol XX, a necredinței la modă m-a desprins de Biserica Catolică, către ceea ce am trăit atunci ca libertate față de credința în Dumnezeu.

În anii 20 ai vieții am trăit, măcar în parte, ca o versiune a lui Raskolnikov: student, mereu lipsit de bani, închiriind camere în locuințe comune, intens până la exces, absorbit de o imaginație febrilă, purtând haine ponosite. Și, la fel ca Raskolnikov, alesesem să trăiesc așa. În anii '70 existau întregi suburbii de studenți care trăiau astfel în jurul universităților din centrul orașului. Dar ucigașul din Raskolnikov părea să fie uitat de mine în acea perioadă – poate prin negare –, la fel cum este ignorat în lungi pasaje ale romanului.

Recitind acum scena crimei bătrânei, sunt șocat că uitasem că fusese o crimă dublă și că a doua crimă fusese executată cu un sânge atât de rece asupra surorii mai tinere a bătrânei, femeia a cărei viață ar fi putut, în gândurile anterioare ale lui Raskolnikov, să fie salvată și transformată prin moartea surorii ei avare și asupritoare.

În momentul crimei duble, toată simpatia pentru Raskolnikov ar trebui să dispară. De fapt, poate că în acest punct al romanului unii cititori pur și simplu ar abandona cartea, nevrând să continue drumul alături de un asemenea personaj încă 500 de pagini. În 1866, când a apărut în episoade lunare în „Mesagerul Rus”, o revistă literară influentă și progresistă, cartea a provocat o senzație. Unii cititori au fost atât de afectați, încât s-au simțit rău fizic. Mulți au pus romanul deoparte, deși cei mai mulți, ca mine un secol mai târziu, nu l-au putut lăsa din mână.

Atractivitatea romanului are probabil legătură cu sentimentul că este aproape o crimă, în sine, să continui lectura după scena uciderii. Alte opere de ficțiune, de mai târziu – precum „Lolita” de Nabokov, „Psycho” de Robert Bloch, „Călătorie la capătul nopții” de Louis-Ferdinand Céline sau jurnalele lui Aneiïs Nin – atrag cu putere în aceeași măsură în care resping și tulbură.

Privind în urmă, aceasta a fost introducerea mea în presimțirile unei laturi întunecate a literaturii, care m-a condus către scriitori precum Franz Kafka, Thomas Hardy, Joseph Conrad, Sigmund Freud, T.S. Eliot, Thomas Mann, Virginia Woolf și singurătatea agonizantă a atâtor personaje din romanele moderniste, până la ruminațiile suicidare din ficțiunea lui Thomas Bernhard și chiar izolarea chinuită, hilară și disperată a tinerilor din primele lucrări ale lui Gerald Murnane. Raskolnikov a arătat drumul către un secol și mai bine de inadaptați și mizantropi.

Într-o nouă biografie a compozitorului și scriitorului Erik Satie, Ian Penman face un apel la reechilibrarea poveștii modernității: „De ce această tendință generală de a fetisiza ‘întunericul’? De ce este atâta reflecție despre modernitate încurcată în melancolie? De ce suprasubliniem abjecția, obscenul, transgresivul? […] Adică, nu vrem cu toții să fim fericiți? De ce să luptăm împotrivă?”.

Rugămintea lui pentru ușurare are sens, mai ales poate în muzică, dar crizele din inimile personajelor de la monstrul lui Mary Shelley încoace, trecând prin ticăloșii lui Charles Dickens, până la creațiile grotești ale lui Wilkie Collins și mai târziu Meursault, ucigașul lui Camus, sunt prea intens întrupate pentru ca acest cititor să se sustragă complet de la ele.

Așa că de data aceasta continui să citesc și nu din vreun sentiment de datorie față de literatură sau față de fostul meu sine, ci pentru că romanul, din nou, mă prinde. Mă împinge înainte prin forța scenelor care îl strâng pe Raskolnikov tot mai aproape de ceea ce ar putea fi pedeapsa promisă în titlu.

Iar dacă propria lui conștiință îl conduce către pedeapsă, cum putem ști ce este drept? Și cum l-ar putea conduce inima sau gândirea lui să-și îmbrățișeze pedeapsa? Ce ar însemna pentru sentimentele mele față de el dacă ar scăpa nepedepsit sau dacă nu ar simți ceva asemănător remușcării și dezgustului pentru ceea ce a făcut?

Și a fost, până la urmă, o crimă fără motiv? A fost un act de mândrie lipsită de sensibilitate, atât de rătăcită și de distorsionată, încât trebuie să simți o groază egală și o compasiune egală pentru un ucigaș care, uneori, poate acționa atât de altruist? Este Raskolnikov, în cele din urmă, la fel de capabil de iubire pe cât este de crimă?

Evenimentele actuale se agață de roman în timp ce îl citesc acum. Întrebările lui se învârt în jurul procesului penal și al sentinței lui Erin Patterson, găsită vinovată de uciderea a trei membri ai familiei extinse printr-o masă pregătită cu grijă din ciuperci otrăvitoare (o condamnare pe care a contestat-o în apel). O crimă aproape inimaginabilă. Oricine este interesat de caz trebuie să-și imagineze singur ce se putea petrece în interiorul ei în timp ce planifica uciderea. Un număr tot mai mare de videoclipuri și podcasturi explorează posibilele motivații ale lui Patterson. La pronunțarea sentinței, în public, judecătorul Beale i s-a adresat în cele din urmă direct asupra motivelor crimelor ei, spunând: „Numai tu știi de ce le-ai comis”.

Și la fel ca Raskolnikov, Patterson este inteligentă, dar a fost și stângace. Când Raskolnikov se apără de acuzațiile că ar fi un desfrânat – acuzații fabricate de pretendentul surorii sale, Luzhin – el spune despre acesta (dar și despre sine, în egală măsură): „E un om isteț, dar ca să acționezi isteț, inteligența singură nu ajunge”.

Nu-l simpatizez pe Raskolnikov, dar nici nu mă întorc într-o parte, ca la privirea unui monstru. Poate fi plin de compasiune fără a fi sfânt, generos până la ultimul lui copeic, onest spre propria pagubă și instinctiv respectuos față de cei care suferă – și totuși, acolo era, cu securea, în acea cameră.

Cu o viteză amețitoare, Dostoievski îl lasă pe ucigaș liber pe străzi, unde întâlnește alte prostituate, dă bani, face o mărturisire în glumă despre crima cu securea într-un local de noapte, privește o femeie sinucigașă aruncându-se în canalul principal al orașului doar pentru a fi salvată împotriva voinței ei – un episod care, posibil, îl salvează și pe el de aceeași experiență.

Apoi, în timp ce merge spre secția de poliție pentru a face o mărturisire reală, îl salvează pe bețivul Marmeladov de sub caii panicați ai unei trăsuri și îl duce, muribund, la familia lui ruinată, chemând un doctor și lăsându-i noii văduve toți banii (darul mamei lui) pe care îi avea asupra lui.

În aproape toate privințele, el pare un inocent într-o lume depravă. Desigur, Dostoievski se joacă cu cititorii lui, provocându-ne să simpatizăm cu acest tânăr, să-i observăm compasiunea și să lăsăm deoparte, pentru pagini întregi, cunoașterea crimei duble pe care a comis-o. Este un patinaj extrem de riscant pe un strat subțire de gheață, iar cititorul nu vrea să se oprească până nu ajunge pe celălalt mal. Nu am nicio idee ce înțelegea sinele meu tânăr din toate acestea, în afară de faptul că hotărâsem să citesc mai departe, având încredere în povestitor și în faptul că povestea va fi una amplă și durabilă, pentru că era, firește, rusească, o capodoperă, un „clasic”.

Sunt șocat din nou de faptul că Raskolnikov însuși pare să nu-și amintească că a ucis nu doar „o bătrână”, ci două femei. Repetat, este mult prea dispus să-și minimalizeze crima.

Când tânărul și binevoitorul doctor Zosimov începe să vorbească pe larg, din vanitate și orgoliu – așa cum fac majoritatea personajelor din roman când pornesc în tirade –, el le spune mamei și surorii lui Raskolnikov că acesta ar putea manifesta o anumită „idée fixe”, sugerând un caz de „monomanie” – o condiție atât de interesantă, încât el, Zosimov, efectuează un studiu special.

Monomanie? Nu-mi amintesc ca acest cuvânt să-mi fi sărit în ochi la prima lectură așa cum o face acum. Este ciudat de medical, ciudat de decisiv. După ce citesc despre el, descopăr că aceasta era o diagnoză psihiatrică relativ recent inventată, introdusă în medicină în primele două decenii ale secolului al XIX-lea în parte prin dr. Étienne-Jean Georget, care a definit pentru prima dată monomania ca o „idée fixe” – o unică preocupare patologică într-o minte altfel sănătoasă.

După ce Georget și-a publicat speculațiile despre posibilitatea ca infractorii să fie apărați pe baza faptului că monomania le-ar putea diminua culpabilitatea, avocații francezi au adoptat atât de entuziast această linie de apărare, încât diagnosticul a devenit discreditat prin 1850. Am putea spune că monomania a devenit o „idée fixe” juridică.

Pentru cititorii lui Dostoievski, putea fi un cuvânt cu sonoritate medicală, dar care răsuna și a pseudo-psihiatrie. În scenă, diagnosticul trece peste mamă și fiică, iar Zosimov pleacă în grabă. Dar referirile la diagnostic revin în mod repetat și, în mod ciudat, vor sfârși prin a se împleti cu soarta lui Raskolnikov.

Într-o scenă remarcabil de tensionată, în secția centrală de poliție, detectivul Porfiri Petrovici dezvăluie faptul că Raskolnikov este autorul unui articol filosofic care argumenta superioritatea unor indivizi rari față de normele umanității comune. Acești indivizi pot și, aparent, trebuie să comită crime pentru a îndeplini misiunea care va aduce folos omenirii.

Raskolnikov încearcă să spună că articolul lui nu este decât o acceptare moderată a ceea ce a demonstrat istoria, până când, dintr-un colț al camerei, Amîotov, căruia Raskolnikov îi făcuse mărturisirea lui în glumă, spune: „Poate că vreun Napoleon în devenire a omorât-o pe Aliona Ivanovna cu securea săptămâna trecută”.

Citind asta acum, este greu să nu te gândești la mișcarea „sovereign citizens”, la teoreticieni ai conspirației de extremă dreapta, la supremațiști albi, culte creștine și alte grupuri care se consideră în afara normelor și legii – o minoritate deseori inteligentă și întotdeauna tulburătoare, descrisă cu precizie de Dostoievski în roman. Raskolnikov este un outsider scandalos și, asemenea multor conspiraționiști de extremă dreapta de astăzi, la început plângerile și suspiciunile lui despre ipocriziile celor puternici sunt acute și corecte, până când linia argumentului îl duce la capătul extrem: la crimă.

Uneori, o imagine pare să fi fost aruncată într-un roman doar pentru a vedea ce se va întâmpla. Ca o piatră într-un iaz, o undiță în valuri, o cizmă într-o mulțime, o pălărie în aer. Figura tulburătoare și provocatoare a lui Svidrigailov apare, un văduv bogat, îndrăgostit de sora lui Raskolnikov, posibil vinovat de uciderea soției sale și aproape sigur vinovat de violarea unei fete cu dizabilități – o imagine în oglindă, răsturnată, a lui Raskolnikov, dacă acesta ar îmbrățișa pe deplin nihilismul și excepționalismul despre care scrisese în articolul lui. Tot Svidrigailov este cel care sugerează că eternitatea ar putea fi o cameră mică, nu mai mare decât o baie de la țară, cu funingine pe pereți și păianjeni în fiecare colț. De fapt, spune el, așa ar fi aranjat lucrurile dacă i s-ar fi dat lui sarcina să le proiecteze.

Îmi amintesc prima dată când am întâlnit această imagine a eternității? Cred că da, și pentru mine ea se leagă de camera 101 din „1984” al lui George Orwell, numai că aici nu este vorba despre tortura supremă, ci despre tot ceea ce poate fi sperat. Efectul durabil al acestei imagini a eternității ar putea avea legătură cu faptul că versiunile catolice standard mi se păreau atunci fie fade, fie ilogice, fie prea medievale.

Camera goală, plină de pânze de păianjen a lui Svidrigailov spunea mai mult despre natura înspăimântătoare a ideii de eternitate decât orice întâlnisem până atunci.

Sonia, fiica-prostituată a lui Marmeladov, capătă un rol tot mai central pe măsură ce cartea se apropie de sfârșit. Ea ar putea fi un suflet pierdut sau o figură hristică, poate un tip de Maria Magdalena, o figură a credinței oarbe sau a încăpățânării dincolo de rațiune și a loialității dincolo de motiv.

Criticii progresiști din vremea publicării au condamnat romanul pentru asocierea Soniei cu credințele creștine conservatoare (adică țărănești). Dar, ca în multe opere literare, povestea este deschisă multor interpretări, astfel încât, citită în 2025, Sonia este pentru mine o figură pur și simplu a iubirii – a celei mai simple și mai voluntare iubiri oferite de o persoană alteia. Niciodată nu îi cere lui Raskolnikov să se roage Dumnezeului ei, ci doar să accepte iubirea. Dacă monoteismul ar putea fi o formă de monomanie, ea nu este desfigurată de el, în ciuda credinței ei.

Când Raskolnikov vine să-și mărturisească crimele, o face în fața ei, iar ceea ce trebuie să explice cu cea mai mare rușine este uciderea prietenei ei, sora mai tânără a Alionei, Lizaveta: că a fost ucisă doar pentru că se afla acolo. „Cum, cum ai putut tu, un om ca tine […] să faci așa ceva?”, trebuie Sonia să întrebe.

Raskolnikov își trece în revistă motivele: a ucis pentru că banii furați i-ar fi permis să-și termine studiile universitare cu stil. Dar nu, nici măcar nu a jefuit-o cum trebuie, iar puținul pe care l-a luat l-a îngropat. Spune că a ucis-o ca să știe dacă poate ucide „fără să clipească”; sau că a ucis-o pe bătrână pentru că era, până la urmă, „o păduche – un păduche respingător, inutil, nociv”.

Sonia dă singurul răspuns posibil: „Dar acel păduche era o ființă umană!”.

Afirmația ei răsună până la „Maimuța roșie” a lui Kafka, la ucigașii Dick Hickock și Perry Smith din „Cu sânge rece” al lui Truman Capote, la domnul Voss al lui Patrick White și la Kevin al lui Lionel Shriver. Chiar dacă nu a existat vreo legătură conștientă cu „Crimă și pedeapsă” pentru Kafka când a scris „Metamorfoza”, nu pot să nu cred că povestea lui Kafka este o lungă meditație ca răspuns la strigătul Soniei.

Pentru Sonia, singura cale pentru Raskolnikov este să mărturisească și să accepte suferința care vine odată cu rușinea. Dar romanul se rotește până în ultimul moment în jurul posibilităților, întrucât apare un țap ispășitor care ar putea lua asupra lui vina ucigașului, creând o ultimă oportunitate de a evita atât pedeapsa, cât și chiar conștiința.

Pe ultimele pagini ale romanului, de data aceasta, aveam lacrimi în ochi. Eram epuizat, stors, având nevoie ca Raskolnikov să fie pedepsit, dar încă plin de speranță pentru tânărul care fusese uneori și care, la un moment dat, crezusem că aș fi putut fi.

Poate că romanul, în cele din urmă, inspiră cititorul să egaleze iubirea Soniei pentru un om care, în mod rezonabil, nu merită nici iubire, nici credință, nici respect. După ce a scos la iveală cealaltă față a mândriei – rușinea –, ar trebui, pe drept, să-l lăsăm în acea stare. Dar eu am simțit tandrețe față de el.

Bănuiesc că, la 14 ani, am simțit și eu această tandrețe și poate ca răspuns la iubirea Soniei pentru el. Totuși, acest sentiment nu mi-a diminuat niciodată oroarea față de fapta lui – o oroare amestecată cu un sentiment ciudat de ușurare că actul s-a petrecut într-o carte de ficțiune, astfel încât am putut suporta lectura.

Unii m-au întrebat cum am putut vreodată să-mi doresc să semăn cu un ucigaș sau să țin partea unui om care se credea o excepție superioară tuturor valorilor morale. Îmi pun și eu această întrebare, iar singurul răspuns posibil este că lectura romanului este o experiență haotică și că deschiderea către figura lui Raskolnikov înseamnă a găsi ceva întunecat în tine însuți, ceva ce nu este ușor de respins sau negat.

În literatură, o lume subterană a emoțiilor și gândurilor sălbatice, în mod normal reprimate, controlate și civilizate, poate căpăta o prezență explicită și șocantă – și acesta ar putea fi un aspect al cărții care m-a făcut, pentru toată viața, cititor.

Romanul, de data aceasta, a făcut un alt fel de muncă asupra unui alt eu, dar iarăși a fost o lucrare puternic tulburătoare. Îi rămân recunoscător și rămân uimit.

Uneori, în zilele acestea, mă opresc să vorbesc cu bătrâna care a tăiat furtunul, când trece pe strada noastră. I-am aflat numele și o parte din istoria ei, inclusiv durerea pentru un fiu pierdut brusc. Nu sunt sigur că își amintește întotdeauna cine sunt, dar când vorbesc cu ea, prinde viață pentru mine în moduri noi. Nu este periculoasă, nu este nebună sau inutilă și cu siguranță nu este nocivă. Nu mai avem nevoie să vorbim despre cuțit. Este cineva pe care încep să îl cunosc puțin și sper ca întâlnirile noastre de pe stradă să o ajute să simtă siguranța recunoașterii.