În ultima parte a articolului dedicat operei şi vieţii lui Newton, vorbim despre conflictele lui Newton cu Leibniz privind întâietatea inventării calculului diferenţial şi cu John Flamsteed, astronomul regal, conflicte care arată personalitatea dificilă a savantului.
Sir Isaac Newton - viaţa şi opera (3)
RECUNOAŞTEREA INTERNAŢIONALĂ
Principiile i-au adus imediat lui Newton recunoaşterea internaţională. Timp de o generaţie, continuând să fie loiali idealului mecanicist, savanţii europeni au respins ideea de acţiune la distanţă, dar nu au putut să nu admire expertiza tehnică prezentată în lucrarea sa. Tinerii savanţi britanici l-au luat imediat drept model. Pe durata unei generaţii, puţinele posturi plătite pentru oamenii de ştiinţă din Anglia, precum şi cele de preşedinte la Oxford, Cambridge sau la Colegiul Gresham, au fost monopolizate de tinerii newtonieni. Newton, ale cărui contacte cu femeile se rezumau la relaţia nefericită cu mama sa, care-l făcuse să creadă că l-a abandonat, şi la cea cu nepoata sa, al cărei tutore devenise ulterior, s-a bucurat de rolul de conducător al cercului tinerilor oameni de ştiinţă. Prietenia cu matematicianul elveţian Fatio de Duillier, care locuia în Londra şi avea interese comune cu Newton, a constituit una dintre cele mai profunde experienţe din viaţa sa de adult.
VISTIER AL MONETĂRIEI
Imediat după publicarea Principiilor, Newton, un protestant fervent, a condus protestele profesorilor de la Cambridge împotriva încercărilor lui Iacob al II-lea de a face din această universitate o instituţie catolică şi a fost ales să reprezinte universitatea la convenţia la care s-a semnat acordul revoluţionar. În acest context, a cunoscut un mare număr de intelectuali, printre care şi pe filozoful John Locke. Newton lua contact cu lumea intelectuală din Londra, imediat după publicarea Principiilor. Un capitol din viaţă se încheiase şi nu avea să se mai simtă mulţumit de izolarea impusă de cercetare. Dorinţa de schimbare a fost influenţată de Fatio, care i-a sugerat să-şi găsească un post în Londra. Prin intermediul prietenului său, politicianul în ascensiune Charles Montague (devenit ulterior lord Halifax), Newton şi-a căutat un post. În 1696 Newton devine vistiernicul monetăriei. Deşi a demisionat din funcţiile pe care le deţinea la Cambridge abia în 1701, Newton s-a mutat la Londra, care avea să devină din acel moment căminul său.
Fatio de Fuillier (1664-1753)
Credit: Wikimedia Commons
Între timp, relaţia dintre Newton şi Fatio trecea printr-o criză. Aceasta din urmă se îmbolnăvise şi, din cauza problemelor familiale şi financiare, era pe punctul de a se întoarce în Elveţia. Suferinţa lui Newton nu a cunoscut limite. În 1693 i-a propus lui Fatio să se mute la Cambridge, însă această propunere nu se concretizează. La începutul lui 1693, Newton a început să-i scrie din ce în ce mai multe scrisori lui Fatio, pentru ca mai apoi, fără nicio explicaţie, atât relaţia strânsă dintre cei doi, cât şi schimbul de scrisori să se întrerupă. 4 luni mai târziu, fără niciun avertisment, Samuel Pepys şi John Locke, ambii prieteni buni cu Newton, au primit de la acesta scrisoare vehemente pline de acuzaţii. Pepys era informat că Newton nu dorea să-l mai vadă; Locke era acuzat că încercase să-l încurce cu femei. Ambii erau îngrijoraţi pentru sănătatea mintală a lui Newton; de fapt, Newton suferise a doua depresie nervoasă. Aceasta avea să treacă, iar Newton să-şi revină. Totuşi, el şi-a reluat doar pentru scurtă vreme activităţile ştiinţifice, alegând să-şi canalizeze energiile creatoare asupra funcţiei pe care o deţinea la Londra.
În calitate de vistier şi administrator al monetăriei, Newton primea un salariu mai mult decât satisfăcător, 2000 de lire pe an. Adăugat averii personale, acest venit i-a asigurat un trai îndestulător până la sfârşitul vieţii. Postul, considerat o sinecură, a fost luat în serios de Newton. În timpul marii rebateri a monedelor, postul a necesitat un efort mai mare din partea sa; totuşi, chiar şi după aceea el şi-a luat funcţia în serios. S-a ocupat înainte de toate de contrafaceri. Newton a devenit spaima falsificatorilor din Londra, trimiţând pe mulţi dintre aceştia la spânzurătoare, revărsându-şi asupra lor furia care continua să mocnească în el.
INTERESUL FAŢĂ DE RELIGIE ŞI TEOLOGIE
Newton avea acum timp să se ocupe de alte domenii de care era interesat, precum religia şi teologia. La începutul anilor 1690, îi trimisese lui Locke o copie a unui manuscris în care încerca să demonstreze că fragmentele din Biblie referitoare la Sfânta Treime reprezentau interpretări moderne ale textului original. Când Locke a făcut demersurile necesare pentru publicarea manuscrisului, Newton l-a oprit, de teamă că părerile sale împotriva Sfintei Treimi aveau să devină cunoscute. Mai târziu, avea să-şi dedice mult timp studierii profeţiilor făcute de Daniel şi de sfântul Ioan şi studiului aprofundat al vechii cronologii. Ambele lucrări au fost publicate după moartea sa.
PREŞEDINTE AL SOCIETĂŢII REGALE
În 1703, Newton a devenit preşedintele Societăţii Regale din Londra. Cu 4 ani în urmă, devenise unul dintre cei 8 membri străini asociaţi ai Academiei Franceze de Ştiinţe. În 1705, regina Anne l-a ridicat în gradul de cavaler, prima dată când un savant se bucura de această onoare. Newton a condus Societatea Regală magistral. Totuşi, John Flamsteed, astronomul regal, era de părere că o condusese tiranic. De-a lungul anilor în care se ocupase de observatorul regal din Greenwich, Flamsteed, un om cu un caracter dificil, adunase un număr fără precedent de date. Newton primise de la acesta informaţiile de care avea nevoie pentru Principiile şi în 1690, în timp ce lucra la teoriile sale i-a cerut, din nou, date lui Flamsteed. Enervat că nu a primit în timp util informaţiile de care avea nevoie, Newton a luat o atitudine dominatoare şi condescendentă faţă de Flamsteed.
John Flamsteed (1646-1719)
Credit: Wikimedia Commons
Din calitatea sa de preşedinte al Societăţii Regale, s-a folosit de influenţa pe care o avea asupra guvernului pentru a fi numit director al grupului de "vizitatori" al Observatorului Regal. Apoi a încercat să forţeze publicarea catalogului de stele realizat de Flamsteed. Episodul ruşinos a continuat timp de 10 ani. Newton nu avea să accepte nicio obiecţie, încălcând toate înţelegerile la care ajunsese cu Flamsteed. În ciuda protestelor, Flamsteed îşi vedea rodul unei munci de-o viaţă în mâinile duşmanului său de moarte, Edmond Halley, care se pregătea să publice catalogul. În final, printr-un ordin judecătoresc, Flamsteed a reuşit să intre în posesia catalogului său în formă tipărită şi să împiedice tipărirea lui. Flamsteed a ars foile printate, iar după moartea sa asistenţii lui i-au publicat o versiune autorizată de el. Deşi plătise un preţ destul de mare, Flamsteed a fost unul dintre puţinii care au reuşit să câştige în faţa lui Newton, care a încercat să se răzbune, eliminând sistematic orice referire la contribuţia lui Flamsteed din ediţiile ulterioare ale Principiilor.
Conflictul cu Wilhelm Leibniz
Newton a avut un adversar pe măsură în filozoful şi matematicianul german Gottfried Wilhelm Leibniz. Se ştie că Newton a dezvoltat calculul diferenţial înainte ca Leibniz să se fi apucat serios de studiul matematicii. Leibniz a ajuns la acelaşi calcul independent de Newton. Newton nu a publicat niciodată metoda fluxiunilor; prin urmare, lucrarea lui Leibniz (1684) a fost cea care a făcut cunoscut publicului calculul diferenţial. În Principiile, Newton a făcut aluzii la metoda sa, dar a publicat-o abia după ce a anexat alte două lucrări, în 1704. În acel moment, începuseră deja să apară disputele cu privire la cine descoperise primul calculul. Chiar dacă ar fi avut vreo importanţă, ar fi fost imposibil să se ştie a cui a fost vina pentru tulburările ulterioare.
Wilhelm Leibniz (1646-1716)
Credit: Wikimedia Commons
Ceea ce începuse cu insinuări nevinovate a escaladat rapid în acuzaţii fără înconjur de plagiat de ambele părţi. Încurajat de susţinători, Newton s-a lăsat atras în mijlocul polemicilor, iar furia sa a devenit de necontrolat. Nici comportamentul lui Leibniz nu a fost unul tocmai plăcut. Newton a scris majoritatea articolelor apărute în apărarea sa, publicându-le sub numele tinerilor săi susţinători, care nu au obiectat niciodată. Ca preşedinte al Societăţii Regale, a delegat o comisie "imparţială" care să se ocupe de caz, a redactat în secret raportul publicat oficial de Academie şi a scris o recenzie anonimă cu privire la aceasta în revista Philosophical Transactions, nici măcar moartea lui Leibniz nu i-a potolit furia lui Newton, care a continuat să urmărească duşmanul dincolo de mormânt. Disputa cu Leibniz şi dorinţa de a scăpa de stigmatul plagiatului aveau să-l urmărească până la sfârşitul vieţii. Aproape orice lucrare scrisă de savant în ultimii 25 de viaţă cuprindea un paragraf plin de venin la adresa filozofului german. Până la urmă, doar moartea a putut pune capăt furiei sale.
ULTIMII ANI
În ultimii ani de viaţă, Newton a publicat şi alte ediţii ale principalelor sale lucrări. Prima ediţie a Opticii, din 1704, care fusese în schiţă cu 30 de ani în urmă, a fost urmată de o ediţie în latină (1706) şi de o a doua ediţie în engleză (1717-1718). Niciuna dintre ediţii nu prezenta modificări majore. Newton adusese îmbunătăţiri Chestionarului din finalul lucrării, care cuprindea concluziile cu privire la natura Universului. Cea de-a doua ediţie a principiilor, editată de Roger Cotes în 1713, cuprindea modificări mai ample. Cea de-a treia ediţie, editată de Henry Pemberton în 1726, conţinea şi ea adăugiri. Newton a continuat să fie preşedintele Societăţii Regale (de multe ori aţipind în timpul întrunirilor) şi vistierul monetăriei până la sfârşitul vieţii. În ultimii ani din viaţă a locuit împreună cu nepoata sa, Catherine Barton Conduitt şi cu soţul acesteia.
Textul de mai sus este preluat, cu acordul editorilor, din al unsprezecelea volum al enciclopediei Britannica.
