În a doua parte a articolului dedicat vieţii şi operei lui Louis Pasteur vorbim despre cum savantul a salvat industria mătăsii, despre inventarea vaccinului (lupta împotriva holerei aviare, antraxului şi a rabiei), precum şi despre implicaţiile descoperirilor ştiinţifice ale acestuia.
Louis Pasteur - viaţa şi opera (1)
LUCRUL CU VIERMII DE MĂTASE
În 1862 Pasteur a fost ales în Academia de Ştiinţe, iar în anul următor a fost numit profesor de geologie, fizică şi chimie la Şcoala de Arte frumoase. La scurt timp după aceasta, Pasteur s-a concentrat pe criza din industria mătăsii din Franţa. La mijlocul secolului al XIX-lea o boală misterioasă atacase crescătoriile franceze de viermi de mătase. Coconii viermilor de mătase nu mai puteau fi produşi în Franţa şi nu puteau fi importaţi nici din altă ţară, pentru că boala respectivă se răspândise în toată Europa şi invadase şi regiunea Caucaz din Eurasia, precum şi China şi Japonia. Până în 1865, industria mătăsii din Franţa şi, într-o mai mică măsură, cea din estul Europei de Vest era aproape complet distrusă. Pasteur nu ştia efectiv nimic despre viermii de mătase, dar la cererea fostului său mentor, Dumas, s-a concentrat asupra problemei respective, acceptând provocarea şi profitând de oportunitatea de a învăţa mai multe despre bolile infecţioase. A devenit curând expert în creşterea viermilor de mătase şi a identificat organismele care au provocat boala acestora. După 5 ani de cercetare, are reuşit să salveze industria mătăsii printr-o metodă care a permis conservarea coconilor sănătoşi ai viermilor de mătase şi a prevenit contaminarea lor cu organismele care provocau boala. În doar aproximativ 2 ani, această metodă a fost recunoscută în întreaga Europă; se foloseşte încă şi astăzi în ţările producătoare de mătase.
În 1887, Pasteur a demisionat din funcţiile administrative de la Şcoala Normală Superioară şi a fost numit profesor de chimie la Universitatea Sorbona din Paris. În 1868, deşi era paralizat parţial, şi-a continuat cercetările. Pentru Pasteur, studiul viermilor de mătase a constituit iniţierea în problema bolilor infecţioase, abia atunci înţelegând pentru prima dată complexitatea proceselor infecţioase. Obişnuit cu constanţa şi acurateţea procedurilor de laborator, era nedumerit de variabilitatea vieţii animale, pe care a descoperit-o în urma observării faptului că viermii de mătase reacţionau diferit la boală, în funcţie de factorii fiziologici şi de mediu. Investigând aceste probleme, Pasteur a dezvoltat anumite practici epidemiologice care i-au fost de folos câţiva ani mai târziu, când a avut de a face cu boli transmise la animale şi la oameni.
Louis Pasteur de Kenneth Rougeau
Credit: flickr.com
DEZVOLTAREA VACCINULUI
La începutul anilor 1870, Pasteur dobândise renume şi respect în Franţa, iar în 1873 a fost ales membru asociat al Academiei de Medicină. Cu toate acestea, societatea medicală ezita să-i accepte teoria microbiană a bolilor, în primul rând pentru că fusese iniţiată de un chimist. Totuşi, în următorul deceniu, Pasteur a dezvoltat principiul general al vaccinării şi a contribuit la punerea bazelor imunologiei.
Prima descoperire majoră a lui Pasteur în studiul vaccinării a avut loc în 1879 şi avea de a face cu o boală numită holera aviară (astăzi, bacteriile care au cauzat boala respectivă sunt clasificate în genul pasteurella). Pasteur a spus: "Şansa favorizează doar minţile pregătite" şi doar prin observaţie aleatoare a descoperit că de-a lungul generaţiilor culturile de holeră aviară îşi pierdeau patogenicitatea şi păstrau caracteristici patogenice "atenuate". El a inoculat găinilor forma atenuată şi a demonstrat că ulterior găinile au respins tulpina complet virulentă. De atunci, Pasteur şi-a îndreptat toată cercetarea experimentală înspre problema imunizării şi a aplicat acest principiu la numeroase alte boli.
Pasteur a început să investigheze antraxul în 1879. La vremea respectivă, o epidemie de antrax în Franţa şi în alte părţi din Europa ucisese un număr mare de ovine, iar boala ataca acum şi oamenii. Medicul german Robert Koch a anunţat izolarea bacilului de antrax, confirmată de Pasteur. Koch şi Pasteur, independent, au oferit dovezi experimentale decisive că bacilul de antrax era responsabil de infecţie. Aceasta a consacrat teoria microbiană a bolilor, concept fundamental care stă la baza microbiologiei medicale.
Pasteur a vrut să aplice principiul vaccinării şi în cazul antraxului. A pregătit culturi atenuate ale bacilului după ce a determinat condiţiile care au condus la pierderea virulenţei. În primăvara anului 1881 a obţinut sprijin financiar, în parte de la fermieri, pentru a realiza un experiment public, la scară largă, de imunizare împotriva antraxului. Experimentul s-a desfăşurat în Pouilly-le-Fort, în periferia sudică a Parisului. Pasteur a imunizat 70 de animale de la fermă, iar experimentul a fost un succes complet.
Procedura de vaccinare a implicat două inoculări la intervale de 12 zile cu vaccinuri de potenţă diferită. Jumătate dintre ovine au fost vaccinate cu o cultură cu virulenţă scăzută, după care au mai fost vaccinate cu o cultură mult mai virulentă ca prima. La 2 săptămâni după aceste inoculări, atât bovinele vaccinate, cât şi ovinele de control au fost inoculate cu o tulpină virulentă de antrax. După doar 2 zile, toate ovinele de control au decedat, în timp ce toate animalele vaccinate au supravieţuit. Acest fapt i-a convins pe mulţi de validitatea metodei lui Pasteur.
În urma succesului experimentului de vaccinare împotriva antraxului, Pasteur s-a concentrat pe originile microbiene ale bolii. Investigarea animalelor infectate cu microbi patogeni şi studiile privind microorganismele microbiene care provoacă efecte fiziologice dăunătoare în rândul animalelor l-au făcut un pionier în domeniul patologiei infecţioase. Se spune deseori că chirurgul englez Edward Jenner a descoperit vaccinarea şi că Pasteur a inventat vaccinurile. Într-adevăr, la circa 90 de ani după ce Jenner a iniţiat imunizarea împotriva variolei, Pasteur a dezvoltat un alt vaccin - primul vaccin antirabic. A decis să abordeze problema rabiei în 1882, anul în care a fost acceptat la Academia Franceză. Rabia era o boală temută şi îngrozitoare, care a fascinat imaginaţia populară secole la rândul din cauza originii sale misterioase şi a fricii pe care o genera. Lupta cu ea avea să fie ultima strădanie a lui Pasteur.
Deoarece microbul care provoca rabia (despre care se ştie acum că este un virus) era prea mic pentru a fi surprins de microscopul de Pasteur, experimentele privind boala respectivă cereau dezvoltarea unor metodologii complet noi. Pasteur a ales să efectueze experimente pe iepuri şi a transmis agentul infecţios de la animal la animal prin inoculări intracerebrale, până când a obţinut un preparat stabil. Pentru a atenua microbul invizibil, a uscat măduva spinării animalelor infectate până când preparatul a devenit aproape nevirulent. Ulterior şi-a dat seama că, în loc să creeze o formă atenuantă a microbului, tratamentul său ucisese de fapt multe dintre organismele infecţioase. Prin urmare, mai degrabă neintenţionat, în loc să producă microorganisme vii atenuate, a produs organisme moarte şi a deschis drumul spre dezvoltarea unei a doua clase de vaccinuri, cunoscute ca vaccinuri inactivate.
Pe 6 iulie 1885, Pasteur l-a vaccinat pe Josef Meister, un băiat de nouă ani care fusese muşcat de un câine turbat. Vaccinul a avut atât de mult succes, încât i-a adus imediat faimă şi recunoaştere. Ulterior, sute de victime din întreaga lume au fost salvate de vaccinul lui Pasteur şi a început epoca medicinei preventive. S-a demarat o campanie internaţională de strângere de fonduri pentru construirea Institutului Pasteur din Paris, a cărui inaugurare a avut loc pe 14 noiembrie 1888.
CONSECINŢELE CERCETĂRILOR LUI PASTEUR
Implicaţiile teoretice şi importanţa practică ale activităţii lui Pasteur sunt imense. Pasteur a spus odată: "Nu există ştiinţă pură şi ştiinţă aplicată; există numai ştiinţă şi aplicarea ştiinţei". Prin urmare, odată ce stabilea baza teoretică a unui anumit proces, el investiga metode de dezvoltare a aplicaţiilor industriale ale acestuia (în consecinţă, a depus mai multe patente).
Totuşi, Pasteur nu a avut destul timp pentru a explora toate aspectele practice ale numeroaselor sale teorii. Una dintre cele mai importante implicaţii teoretice ale cercetării sale mai târzii, promovată de procedura de atenuare pentru vaccinuri, este conceptul că virulenţa nu este un atribut constant, ci o proprietate variabilă - proprietate care se poate pierde şi recupera ulterior. Virulenţa poate fi scăzută, dar Pasteur bănuia că poate fi şi crescută. El credea că virulenţa crescută provoca epidemiile. În cartea Louis Pasteur, Free Lance of Science (1950), microbiologul american René Dubos l-a citat pe Pasteur: "Prin urmare, virulenţa ni se înfăţişează într-o lumină nouă care poate perturba viitorul omenirii, dacă natura, în lunga sa evoluţie, a avut deja ocazia de a produce toate bolile contagioase posibile - o presupunere destul de improbabilă. [...] Ce este un microorganism inofensiv pentru om sau pentru orice specie de animal? Este o fiinţă vie care nu posedă capacitatea de a se multiplica în corpul nostru sau în corpul animalului. Dar nimic nu dovedeşte că dacă acelaşi microorganism ar avea şansa să intre în contact cu alte specii dintre cele câteva mii de specii de animale ale creaţiei, nu l-ar invada şi nu l-ar îmbolnăvi. Virulenţa sa poate creşte prin treceri repetate prin specia respectivă şi ar putea afecta omul sau animalele domestice. Prin urmare, ar putea apărea astfel o virulenţă nouă şi o contaminare nouă. Cred că astfel de mecanisme vor explica modul în care variola, sifilisul, ciuma, febra galbenă etc. au apărut de-a lungul timpului şi modul în care apar uneori mari epidemii".
Pasteur a fost primul care a recunoscut variabilitatea virulenţei. Astăzi, acest concept rămâne relevant pentru studiul bolilor infecţioase, mai ale în ce priveşte înţelegerea apariţiei unor boli ca encefalopatia spongiformă (BSE), sindromul respirator acut (SARS) şi sindromul imunodeficienţei dobândite (SIDA).
După a 70-a sa aniversare, sărbătorită printr-o celebrare amplă, dar solemnă la Sorbona, la care au participat câţiva oameni de ştiinţă proeminenţi, inclusiv chirurgul britanic Joseph Lister, starea de sănătate a lui Pasteur a continuat să se deterioreze. Paralizia s-a agravat, iar Pasteur a decedat pe 28 septembrie 1895. A fost îngropat în catedrala Notre-Dame din Paris, dar rămăşiţele sale au fost transferate într-o criptă neobizantină din Institutul Pasteur în 1896.
În timpul carierei, Pasteur a abordat numeroase probleme, dar o simplă descriere a realizărilor sale nu ar reflecta pe deplin intensitatea şi plinătatea vieţii sale. Nu a acceptat niciodată să fie înfrânt şi, atunci când credea că adevărul este de partea lui, încerca fără încetare să-i convingă pe sceptici, deşi era cunoscut pentru lipsa lui de răbdare şi de toleranţă. Pe tot parcursul vieţii, a fost un observator incredibil de eficient şi a integrat cu promptitudine observaţiile relevante pe care le-a făcut în scheme conceptuale.
Textul de mai sus este preluat, cu acordul editorilor, din al doisprezecelea volum al enciclopediei Britannica.
