Fluturele MonarchPe măsură ce învăţăm tot mai multe despre ecosisteme devine tot mai evident că noi nu vom salva Pământul până când nu recunoaştem că planeta noastră este o maşină uriaşă, incredibil de complexă, care poate fi programată. Şi în urma unui studiu intens ea poate fi, de asemenea, reprogramată.

 



Unul dintre lucrurile care mi se par iritante în legătură cu retorica ecologistă îl reprezintă ideea, care este des repetată, cum că natura este exact opusul unei maşini. Din contră, mediul nostru ambiant pare să se comporte foarte similar unui dispozitiv ce are piese interschimbabile şi pentru care diferitele intrări determină apariţia unor ieşiri predictibile.

Să luăm, de exemplu, povestea fluturelui Monarh. Acesta este o insectă frumoasă, colorată în portocaliu şi negru, ale cărei aripi prezintă triunghiuri uşor curbate atunci când ele sunt deschise. Nativi pe continentul american, aceşti fluturi călătoresc în cadrul unei migraţii anuale prin Canada, Statele Unite şi Mexic. Ei se opresc pe parcurs pentru a se aduna în stoluri imense de zeci de mii de fluturi. Ei se adună într-un număr atât de mare încât copacii în care se aşează par a avea frunzele vopsite în portocaliu şi negru, frunze care la o examinare mai de aproape se dovedesc a fi aripile fluturilor.

Cu toate acestea, în acest an marea migraţie a fluturelui Monarh din Mexic a devenit o umbră a celor de altădată. În trecut sute de mii de fluturi coborau din munţii reci aflaţi în centrul Mexicului, dar anul trecut au venit doar 60.000. Anul acesta au sosit doar 3000, cu o săptămână întârziere. Oamenii de ştiinţă avertizează că insectele ar putea în curând să dispară. Ce s-a întâmplat?

Să ne gândim la populaţia de fluturi Monarh ca reprezentând ieşirea unui proces al unei maşini care a mers prost. Pentru a înţelege acest proces oamenii de ştiinţă au trebuit să observe fluturii şi mediile lor ambiante timp de zeci de ani. În anii '70 entomologii canadieni Fred şi Nora Urquhart au descoperit ceva incredibil în legătură cu aceşti fluturi. Migraţia lor se întinde pe 3-4 generaţii în care fiecare nouă generaţie efectuează doar o parte din traseul lor cuprins între Canada şi Mexic.

Fluturii care încep această migraţie intercontinentală, incredibilă, din Canada nu se vor mai întoarce niciodată înapoi, numai strănepoţii lor vor reveni.

De-a lungul traseului lor de migraţie fiecare generaţie se stabileşte într-o zonă preferată, plină de iarba-fiarelor, care este singurul tip de plantă pe care larvele lor o mănâncă. Într-un anume sens aceste insecte trăiesc după un scenariu pe care mulţi autori de literatură science-fiction şi l-au imaginat în legătură cu generaţiile de călători spaţiali care se deplasează cu ajutorul navelor spaţiale. Fiecare generaţie de călători spaţiali parcurge o etapă dintr-o călătorie în urma căreia ei nu vor mai reveni acasă. Cu toate acestea, urmaşii lor în cele din urmă vor putea finaliza această expediţie dramatică.

Mediul înconjurător este cel care permite acest zbor epic. Ne referim aici în special la faptul că aceşti fluturi au nevoie de iarba-fiarelor deoarece fără existenţa ei nu se pot întoarce în zonele lor ancestrale pentru că ei nu s-ar putea reproduce. Din păcate, după cum sugerează şi numele ei, iarba-fiarelor este o buruiană. Pe măsură ce fermele se extind şi oamenii ocupă habitatele care erau anterior sălbatice ei distrug iarba-fiarelor, care face parte din ciclul de viaţă al fluturelui Monarh.

În prezent migrarea fluturelui Monarh devine tot mai redusă deoarece iarba-fiarelor se găseşte tot mai greu. Aceste insecte suferă de foamete. Altfel spus, procesul care permite existenţa acestei specii de fluturi a fost perturbat. Iarba-fiarelor este o intrare în acest proces, oamenii sunt o intrare şi toate plantele care fac obiectul agriculturii reprezintă intrări în acest proces.


În acest an procesul care a produs cea mai mare parte a populaţiilor de fluturi Monarh are mai multe intrări noi. Nu este surprinzător faptul că rezultatul este diferit de ceea ce am văzut în trecut.

Partea frumoasă şi frustrantă în acelaşi timp în legătură cu această maşină care este planeta noastră este că fiecare ieşire este, de asemenea, o intrare. Fluturii Monarh ajută la fertilizarea plantelor şi atunci când există foarte puţini fluturi Monarh aceste plante nu se pot reproduce. Tot aceşti fluturi reprezintă, de asemenea, hrana pentru unele păsări, ceea ce înseamnă că reducerea numărului de fluturi provoacă reducerea numărului acestora. În cele din urmă această extincţie îl va afecta şi pe om, mai ales atunci când avem în vedere faptul că fluturii Monarh reprezintă doar o specie dintre multele specii de insecte ale căror populaţii sunt ameninţate cu dispariţia. Albinele care polenizează o serie de plante pe care oamenii le consumă ca produse alimentare au suferit, de asemenea, o reducere importantă a numărului lor.

Acest model pe bază de intrări/ieşiri ce permite înţelegerea mediului înconjurător se aplică şi în ceea ce priveşte clima. Dacă introducem carbon în mediul înconjurător, atunci temperaturile vor creşte şi oceanele vor deveni mai acide. În acest caz carbonul reprezintă o intrare în sistem în timp ce temperaturile şi aciditatea oceanelor sunt ieşiri din sistem.

Ciclul carbonului

Toate aceste ieşiri sunt, de asemenea, intrări pentru că temperatura şi aciditatea afectează modul în care se dezvoltă mai multe animale şi plante. Crustaceele, de exemplu, au nevoie de un timp mai lung pentru a găsi calciul necesar pentru a-şi construi carapacea lor în cazul unui mediu extrem de acid.

Atunci când ajungeţi să vă daţi seama că natura se comportă ca o maşină, devine evident că chiar şi cele mai mici modificări din cadrul unui ecosistem pot provoca efecte dramatice. Este la fel ca în cazul în care modificarea unei linii de cod dintr-un program de calculator poate face ca programul dumneavoastră să se blocheze. În acest fel ar fi posibil ca aplicaţia dumneavoastră să devină vulnerabilă la infectarea cu un virus.

Vestea bună este că noi înţelegem modul prin care putem programa planeta noastră din ce în ce mai bine cu fiecare zi care trece. Biologii, botaniştii şi chiar paleontologii studiază ecosistemele pe baza proceselor implicate în fiecare pentru a încerca să înţeleagă relaţiile dintre intrări şi ieşiri. Microbiologii încearcă să-şi dea seama cum contribuie bacteriile la protejarea mediilor umede, în timp ce experţii forestieri studiază ce influenţă au copacii în ceea ce priveşte cantitatea de carbon ce ajunge în atmosferă.

Dar marea întrebare se referă la când ar trebui să începem să reprogramăm Pământul pentru a evita dezastre ca foametea şi schimbările climatice nedorite.

Când spun „reprogramare" nu mă refer la construirea unei maşini uriaşe de geoinginerie care absoarbe carbon şi elimină oxigen, deşi ar fi frumos. Mă refer aici la a planta iarba-fiarelor la marginea fermei tale astfel încât fluturii Monarh să poată supravieţui. Sau, pentru a reduce emisiile de carbon, ne-am putea folosi de un sistem îmbunătăţit de control al intemperiilor în care am putea valorifica procesele naturale geologice ale planetei pentru a creşte alcalinitatea din oceane.

Aşa cum am spus mai devreme, natura nu este opusul unei maşini. De fapt, cea mai bună speranţă pe care o putem avea ar fi aceea de a învăţa modul în care această maşină funcţionează astfel încât să putem fi cei mai buni mecanici ai săi.


Traducere de Cristian-George Podariu după the-earth-is-a-machine.

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.