Iranul a reuşit miercuri 15 iunie lansarea celui de-al doilea satelit din istoria sa. Lansarea a avut loc de la baza spaţială iraniană din apropierea oraşului Semnan în jurul orei 09:15 UTC. O rachetă de tip Safir a lansat micul satelit de 15.3 kg Rasad-1 (Observation-1).
Deşi evenimentul a fost ţinut secret şi puţine detalii au răzbătut, el a reuşit să capteze atenţia analiştilor occidentali nu neapărat prin prisma zborului în sine, ci mai ales din perspectiva monitorizării evoluţiei pe termen mai lung a programului spaţial iranian, cu consecinţe directe în plan militar şi în securitatea internaţională. Iranul se află sub embargou tehnologic în urma unei decizii a Consiliului de Securitate al ONU care îi interzicea dezvoltarea unui program nuclear şi a unui program de rachete balistice.
Lansarea a avut loc de la baza spaţială iraniană din apropierea oraşului Semnan în jurul orei 09:15 UTC. O rachetă de tip Safir a lansat micul satelit de 15.3 kg Rasad-1, în traducere în limba engleză Observation-1, (identificator internaţional 37675) într-o orbită eliptică cu apogeul la 294.6 km, perigeul la 249.1 km şi înclinaţia orbitală de 55.7 grade. Acesta va avea o perioadă orbitală de 89.8 minute, adică va executa 15 orbite complete zilnic.
Satelitul construit de Universitatea Malek Ashtar va realiza (cel puţin oficial) investigaţii din spaţiu asupra inundaţiilor, incendiilor, pagubelor produse de cutremure şi în general va ajuta la identificarea zonelor de risc major. Cu toate acestea analiştii avertizează că ar putea fi folosit în egală măsură pentru culegerea de informaţii (chiar dacă într-o formă primitivă, echipamentul de la bord nepermiţând în această configuraţie minimalistă nişte performanţe deosebite).
Baza de lansare iraniană vizualizată în interfaţa Google Earth a SpaceAlliance
Deşi amânat cu câteva luni după ce fusese anunţat în vara lui 2010, trebuie remarcat că lansarea a avut loc fără probleme, ceea ce pune Iranul într-o lumină mult mai favorabilă decât celălalt competitor - Coreea de Nord, care a înregistrat eşecuri repetate în acest domeniu. Acest fapt dovedeşte că specialiştii iranieni au câştigat mult în experienţă în ultimul timp şi ridică mari semne de întrebare cu privire la viitor după ce recent preşedintele iranian Ahmadinejad anunţa lansarea mai multor sateliţi în 2011, dintre care cel puţin unul de spionaj.
Deocamdată capacităţile de transport – punctul critic pentru statele europene şi SUA - par limitate, dar este doar o chestiune de timp până când lansatoarele iraniene vor atinge performanţe suficiente pentru a putea transporta încărcături nucleare pe distanţe mai mari, suficient spre exemplu pentru atingerea teritoriilor sud-est europene, bazele americane din regiunea Golfului Persic sau Israelul. De aceea şi graba manifestată în ultima perioadă pentru construirea scutului de apărare antirachetă.
Amintind de acesta trebuie să spunem că DSP (Defense Support Program) va fi înlocuit în scurtă vreme de SBIRS (Space-Based Infrared System).
Prevăzut iniţial cu 2 componente distincte, SBIRS Low şi SBIRS High, ambele sub jurisdicţia directă a Department of Defense, sistemul a fost reorganizat în sensul că programul SBIRS Low a trecut în coordonarea Missile Defense Agency (MDA) şi a fost redenumit Space Tracking and Surveillance System (STSS). Primii doi sateliţi demonstrativi zburând în orbita LEO joasă au fost lansaţi pe 4 mai 2009 şi respectiv 25 iunie 2009. În total un număr de 24 de sateliţi zburând în configuraţie de constelaţie sunt aşteptaţi.
SBIRS High va grupa 4 sateliţi GEO şi 2 sateliţi HEO. Aceştia din urmă (NROL-22 şi NROL-28) au fost lansaţi în 2006 şi respectiv 2008. Recent SUA a trimis în spaţiu şi primul satelit GEO al seriei, atunci când, pe 7 mai 2011, o rachetă Atlas 5 a plasat pe orbita platforma USA 230. Lui SBIRS şi STSS li se vor adăuga informaţii transmise de la sol (nave, avioane, staţii radar, drone etc.), toate acestea constituind sursa de date a sistemului de apărare împotriva rachetelor balistice - Ballistic Missile Defense System.
Informaţiile vor fi astfel diseminate rapid (printre altele sistemul este capabil de detecţia oricărei lansări, urmărirea rachetei inclusiv în perioadele de ‘parking’ orbital, investigarea automată a performanţelor treptelor motoare şi a profilului zborului şi identificarea automată a potenţialelor pericole - de ex. rachetele balistice), permiţându-se astfel scurtarea timpului între observaţie şi decizia de intervenţie (care se comunică staţiilor de interceptare din scutul antirachetă).
Să revenim însă la intenţiile Iranului în domeniul spaţial.
Iranul a construit şi lansat primul său satelit comercial în parteneriat cu Rusia în anul 2005 (satelitul Şina), însă prima lansare efectuată cu un lansator de origine indigenă a avut loc pe 2 februarie 2009, atunci când o rachetă Safir 2 a plasat pe orbită platforma Omid (în traducere în limba română, Speranţă). Acesta a operat în spaţiu timp de 90 de zile, reuşind circa 1200 de rotaţii în jurul Pământului.
Un alt zbor suborbital (120 km în altitudine) a avut loc recent, atunci când o rachetă Kavoshgar-4 sau Explorer-4 a trimis în spaţiu o aşa-numită ‘life capsule’ având la bord animale vii. S-a dorit atunci pe lângă testarea electronicii şi a sistemelor de comunicaţie, tehnica reintrării în atmosferă şi aterizarea lină la punctul dorit, pregătindu-se astfel un prim zbor al unui astronaut iranian în spaţiu (preconizat să aibă loc după o traiectorie parabolică sub 200 km altitudine). În perspectivă s-a anunţat intenţia de a efectua zboruri cu echipaj uman până cel târziu în 2020.
Pe termen mediu Iranul lucrează la un alt satelit de telecomunicaţii – Qaem, la doi sateliţi ‘remote sensing’ - Parsmehr şi Pars2, cât şi la alţi patru sateliţi mai mici - Fajr (ce va fi cel mai probabil următorul lansat în luna septembrie), Tolou, Zafar, Rasad şi Amir Kabir. Iranul doreşte de asemenea construcţia unui ‘Star City’ în versiune proprie - de acolo de unde ar trebui să se dea ora exactă pentru programul său spaţial.
Orbita satelitului: http://www.n2yo.com/?s=37675
{jcomments on}
