În ultimele decenii, oamenii de ştiinţă au fost fascinaţi de ”teoria creierului social” – ideea că anumite animale au dezvoltat creiere mari şi puternice pentru a face faţă complexității vieţii sociale. O nouă simulare computerizată ne-a arătat acum că această afirmaţie este cel mai probabil corectă. Creierul nostru bulbos are nevoie de multă energie pentru a funcţiona. Vreau să spun, de foarte multă energie.
Acel organ necesită de unul singur 25% din totalul rezervei de ”combustibil” a corpului nostru. Deci, din punctul de vedere al alocării energiei - şi astfel şi dintr-o perspectivă evoluţionistă – ar face bine s-o merite.
Coordonarea este benefică
Alte animale n-au fost nevoite să facă tipul acesta de ajustări darwiniene. Animalele gregare şi roiurile de insecte, deşi sociale, stabilesc aranjamente sociale permisive, bazate de obicei pe avantaje pe termen scurt.
Însă alte animale, cum ar fi primatele, balenele, delfinii şi elefanţii au vieţi sociale care sunt mult mai dinamice, implicând adesea o coordonare strânsă cu mai mulţi membri ai grupului. şi, spun unii cercetători, nu este o coincidenţă faptul că aceste animale au capacităţi cognitive puternice şi complexe.
Şi, într-adevăr, teoria creierului social sugerează că mărimea creierului afectează viteza, volumul şi gradul de sofisticare al deciziilor care pot fi luate în rândul unor indivizi care interacţionează.
În cazul oamenilor care trăiau înainte de civilizaţie, aceste decizii şi abilităţi de coordonare aduceau avantaje funcţionale considerabile – avantaje care întreceau parazitismul şi alte comportamente nu atât de acceptabile din punct de vedere social. De exemplu, coordonarea le permitea oamenilor din vechime să se pună de acord asupra direcţiei de mers către o resursă dezirabilă, să se apere împotriva prădătorilor sau a grupurilor rivale sau orice alt comportament important din punct de vedere ecologic, care cerea ca membrii grupului să se sincronizeze sau să-şi coordoneze comportamentul.
Asta le permitea, de asemenea, să accepte un set de valori culturale şi morale care serveau drept semn sau ”etichetă” pentru încredere şi disponibilitatea de a răspunde similar. Aşadar, abilitatea de a comunica prin limbaj ar părea să fie o parte importantă a întregii ecuaţii.
Simularea interacţiunilor sociale
Această teză conform căreia grupurile sociale mari sunt posibile doar în contextul unor creiere puternice a fost recent confirmată de o echipă de la Universitatea Oxford, condusă de Tamas David-Barrett.
Folosind modelarea bazată pe agent, ei au reuşit să-şi pună la încercare simulanţii, dându-le probleme de coordonare care necesitau sincronizare comportamentală. Fiecare agent trebuia să-şi joace rolul la momentul potrivit şi exact în felul potrivit pentru ca grupul să poată acţiona ca un singur individ. şi ceea ce au descoperit a fost că viabilitatea mărimii grupului creştea pe măsură ce creştea şi capacitatea cognitivă.
Mai mult, simulările au arătat şi că, pentru a obţine în continuare o creştere semnificativă a mărimii grupului, simulanţii trebuiau să adopte o strategie de procesare a informaţiei mai complexă, care le permitea să diferenţieze între problemele pe care le aveau.
Cu alte cuvinte, trebuiau să dezvolte capacitatea limbajului complex.
”Faptul de a face schimb de informaţii venite de la o a treia persoană permite grupului să depăşească barierele... şi să crească semnificativ limita privind mărimea grupului”, au remarcat autorii în cadrul studiului, care apare acum în Proceedings of the Royal Society B.
Astfel, evoluţia complexităţii cognitive şi comunicative este determinată de necesitatea mediului de grupuri sociale mari – dar doar atunci când există o nevoie de grupuri mari presiunea selecţiei va fi suficient de mare încât să justifice costurile de resurse (energie, timp etc.) implicate.
Puteţi citi întregul studiu în Proceedings of the Royal Society B: “Processing power limits social group size: Computational evidence for the cognitive costs of sociality”.
Traducere de Ana Dumitrache după simulation-proves-that-big-groups-require-big-brains
