”Să îl facem pe vinovat să înţeleagă mai bine ce ne datorează şi ce rău ne-a făcut este adesea principalul scop al răzbunării noastre, iar ea rămâne incompletă atunci când nu putem realiza acest lucru” (A. Smith). Chiar contează dacă cei pedepsiţi nu înţeleg cu ce au greşit?
Ce face răzbunarea satisfăcătoare? Pur şi simplu faptul că dorim ca nelegiuitul să primească ceea ce merită sau şi faptul că ne asigurăm că cel care a greşit îşi înţelege fapta? Mario Gollwitzer şi colegii săi au încercat să afle aceste motivaţii ale răzbunării printr-o serie de studii în care studenţii erau păcăliţi că au fost trataţi nedrept de un coleg de-al lor.
Optzeci şi trei de studenţi participanţi la studiu au scris câte un scurt eseu, după care li s-a spus că vor face schimb de eseuri cu un partener aflat într-o altă încăpere, astfel încât fiecare să evalueze munca celuilalt. Participanţilor li s-a sugerat că au primit în mod nedrept o notă foarte mică, deşi în realitate nu exista niciun alt student, iar nota mică era doar o invenţie. Li s-a mai spus şi că această notă mică va fi luată în considerare în calculul remuneraţiei pe care urmează să o primească. O altă întorsătură a acestei înscenări a fost că participanţii au fost invitaţi la o loterie în ultimul moment, în urma căreia li se spunea că partenerul lor a pierdut nişte bani (un soi de ghinion drept pedeapsă) sau li se dădea şansa participanţilor să aleagă dacă să îşi pedepsească partenerul sau nu (reducându-le retribuţia). În cele din urmă, unor participanţi li s-a dat ocazia de a trimite partenerului un mesaj şi de a primi înapoi răspunsul presupusului partener.
Rezultatele acestui prim studiu au fost amestecate. Pe de o parte, participanţii ai căror parteneri se presupunea că pierduseră bani la loterie erau la fel de satisfăcuţi ca şi participanţii cărora li se dăduse şansa de a-şi alege modalitatea proprie de răzbunare. Pe de altă parte, aceia dintre studenţii răzbunători care au primit înapoi un mesaj de la presupusul partener, care recunoştea că greşise, se simţeau mai satisfăcuţi decât cei care nu au primit un astfel de mesaj. Primul rezultat sugerează că dulceaţa răzbunării are legătură mai mult cu restabilirea simţului dreptăţii, în timp ce cel de-al doilea arată că cei ofensaţi simt şi nevoia ca cei care au greşit faţă de ei să înţeleagă acest lucru.
Un al doilea studiu a încercat să rezolve unele dintre aceste contradicţii. Era foarte asemănător cu primul, doar că acum era vorba de credite de cursuri (recunoaşterea finalizării unei serii de cursuri) şi nu de plăţi, iar în acest caz nu exista oportunitatea unei răzbunări premeditate, ci doar cea a unei tombole în urma căreia partenerul vinovat pierdea creditul de cursuri (deci un ghinion pe post de pedeapsă) sau câştiga şi mai multe credite. Din nou, o parte dintre participanţi au avut oportunitatea de a schimba mesaje cu partenerul lor. Participanţii ai căror parteneri nedrepţi au pierdut creditele de cursuri se simţeau mai satisfăcuţi (faţă de participanţii ai căror parteneri câştigau credite) doar dacă mai şi primeau un mesaj de la partenerul lor prin care acesta recunoştea că şi-a primit "răsplata" pentru nedreptatea comisă mai devreme. Acest rezultat vine în sprijinul ideii că dulceaţa răzbunării constă în recunoaşterea vinei din partea celui care a greşit.
Ultimul studiu a fost cel mai puţin echivoc. De data aceasta participanţii au jucat în colaborare un joc de anagrame cu un partener care se presupunea că se află în altă încăpere. Şi de data aceasta nu exista, de fapt, niciun partener. După încheierea jocului, participanţii şi ”partenerul” fiecăruia trebuiau să împartă recompensa de la biletele de tombolă. Scenariul a fost pus la cale în aşa fel încât, deşi participanţii şi partenerii lor contribuiseră în mod egal, aşa-zişii parteneri propuneau să li se dea lor ”partea leului". Participanţilor li s-a oferit ocazia directă de a-şi pedepsi partenerii reducându-le din alocaţiile de bilete – unii s-au folosit de această ocazie, alţii nu. Apoi toţi participanţii au făcut schimb de mesaje cu presupuşii lor parteneri. Descoperirea cheie de această dată a fost că participanţii care au optat pentru răzbunare s-au simţit mai satisfăcuţi decât cei care au renunţat la ea, dar numai după primirea unui mesaj din partea partenerului în care acesta spunea că şi-a înţeles pedeapsa.
Echipa lui Gollwitzer a concluzionat că răsplata după faptă înseamnă mai mult decât a răspunde la suferinţă cu suferinţă, pentru că presupune şi dorinţa de a-l face pe cel sau pe cea care a greşit să îşi recunoască vina. ”Ajungerea la acest nivel de înţelegere poate fi un element eficient în repararea nedreptăţii sau în procedurile de mediere,” sunt de părere cercetătorii. ”Răzbunarea poate fi mulţumitoare pentru victime, dar numai dacă cei care au greşit înţeleg de ce au primit o anumită pedeapsă."
Traducere de Daniela Albu după what-makes-revenge-sweet, cu acordul autorului.
