Psihologul şi romancierul C. Fernyhough îl numeşte unul dintre pasajele celebre din literatura modernă – scena în care naratorul romanului "În căutarea timpului pierdut" bea un ceai conţinând bucăţele de brioşă şi este năpădit de amintiri din copilărie.
Scena aceasta din romanul menţionat al lui Marcel Proust a devenit ilustrarea arhetipală a ceea ce psihologii numesc "amintire involuntară".
Capacitatea experienţelor senzoriale de a declanşa amintiri puternice, aparent independent de controlul nostru, a ajuns să fie cunoscută drept "moment proustian" sau "amintire proustiană". Bazându-se pe episodul cu brioşa şi pe alte scene, Evelyne Ender a scris că Proust "a anticipat descoperiri ulterioare" din domeniul cercetării memoriei. În "Proust a fost specialist în neuroştiinţe", Jonah Lehrer scria: "acum ştim că Proust avea dreptate în legătură cu memoria".
Dar cât de realistă a fost, de fapt, descrierea amintirii involuntare la Proust? O nouă lucrare a lui Emily Troscianko compară episodul cu brioşa cu ultimele descoperiri din domeniul neurocercetării cognitive a memoriei.
Iată în ce privinţă avea Proust dreptate, conform lui Troscianko. Unul din motivele pentru care mirosurile şi gusturile pot fi atât de evocatoare este acela că ele sunt asociate adesea în mod repetat (şi inconştient) cu o anumită situaţie, iar apoi nu mai sunt experimentate timp de mulţi ani. Acest lucru se potriveşte cu faptul că naratorul proustian a gustat o prăjitură înmuiată în ceai de care obişnuia să se bucure în mod regulat în casa mătuşii sale din Combray pe când era copil, dar pe care nu o mai gustase de mult timp.
Un alt lucru legat de amintirile ce revin brusc este că acestea tind să apară atunci când suntem obosiţi sau distraşi. Din nou, acest lucru este în acord cu episodul brioşei, în care naratorul este "abătut după o zi plictisitoare".
Troscianko recunoaşte şi faptul că episodul cu brioşa oferă o ilustrare realistă a puterii emoţionale neobişnuite a amintirilor declanşate de mirosuri. Spre deosebire de celelalte simţuri, olfacţia ocoleşte talamusul şi se îndreaptă direct către hipocamp şi amigdală, regiuni ale creierului implicate în memoria emoţională, aşa cum explică şi Troscianko.
În acord cu ilustrarea lui Proust, există şi cercetări care arată că amintirile declanşate olfactiv tind să îşi aibă originea în momente mai îndepărtate în timp decât acelea declanşate prin alte mijloace şi că ele tind să fie încărcate emoţional, însă dificil de exprimat. Acest lucru se potriveşte cu descrierea naratorului referitoare la modul în care gustarea brioşei a declanşat o "bucurie atotputernică", alături de o dificultate constantă în a identifica sursa amintirii.
Deci în ce privinţă a greşit Proust? Mai întâi, naratorul lui Proust consideră că gustul şi mirosul sunt singurele care au capacitate evocativă. Însă Troscianko indică faptul că asta contrazice cercetările realizate asupra amintirilor involuntare, care arată că mult mai multe dintre ele sunt declanşate de indici verbali şi de celelalte simţuri.
Un alt lucru ar fi acela că detaliile şi acurateţea amintirilor lui Proust depăşesc cu mult ceea ce experimentăm în viaţa reală. De fapt, cercetările arată că mirosul declanşează amintiri emoţionale vii, care nu sunt, însă, deosebit de detaliate sau specifice.
Deci, una peste alta, putem spune sau nu că episodul cu brioşa reprezintă o descriere exactă a memoriei involuntare? Aici lucrurile devin mai complicate. Conform lui Troscianko, episodul cu brioşa nu este, de fapt, un exemplu de amintire involuntară. În psihologie, amintirile involuntare sunt considerate drept acele situaţii în care un element declanşator aduce imediat în minte o amintire, fără să fie nevoie de o reflecţie conştientă sau de o interpretare. Din contră, naratorul lui Proust încearcă iar şi iar, de zece ori, să recupereze amintirile responsabile pentru emoţia stârnită de gustul prăjiturii. Este un proces care ia "cel puţin multe secunde", dacă nu chiar "multe minute", estimează Troscianko.
Într-un interviu din anul 1913, Proust a citat episodul cu brioşa drept exemplu de amintire involuntară şi a spus că întreaga carte vorbea despre diferenţa dintre amintirea voluntară şi cea involuntară. Troscianko se îndoieşte de utilitatea distincţiei amintire voluntară/involuntară şi, ceea ce e şi mai important pentru discuţia noastră, ea concluzionează că Proust a etichetat în mod greşit episodul cu brioşa. "Cel mai faimos exemplu de amintire involuntară din literatură se dovedeşte a nu fi involuntară la urma urmelor", spune ea. În "Piese de Lumină: Noua ştiinţă a memoriei", Charles Fernyhough este şi el de acord cu faptul că "... momentul lui Proust nu este un «moment proustian»".
Proust – cu siguranţă un geniu literar, dar poate nu şi specialist în neuroştiinţe, la urma urmelor.
Traducere de Ana Dumitrache după was-proust-really-neuroscientist, cu acordul autorului.
