Resturi satelit căzând pe PământAcum câteva săptămâni presa (cea internaţională, cât şi cea din România) a abundat în articole despre satelitul american UARS, care urma să reintre în atmosfera Pământului. Reproducând parţial opiniile inginerilor NASA, s-a ajuns la speculaţii de tot felul.

 

 

 

 

Prin citarea incompletă a inginerilor NASA pe tema căderii pe Pământ a satelitului UARS, temă de interes pentru publicul larg, s-a ajuns la speculaţii de tot felul şi în final la o adevărată isterie despre pericolele la care populaţia este supusă de industria aerospaţială.

Cel mai bun exemplu poate, a fost situaţia creată în Italia, unde protecţia civilă a recomandat chiar oamenilor să nu iasă din case într-un anumit interval orar.

La momentul respectiv nu am comentat subiectul pentru că cei de la NASA, spunem noi, au explicat într-o manieră profesionistă situaţia şi factorul de incertitudine care apare datorită complexităţii în realizarea unei predicţii.

Ca şi restul specialiştilor în domeniul spaţial, am urmărit însă cu atenţie ultimele măsurători ale orbitei satelitului înainte de reintrarea în atmosferă, predicţiile orbitale, simularea dezintegrării satelitului şi a ariei afectate de deşeuri.

 



În final trebuie să spunem că cei de la NASA au fost 100% profesionişti, dovedind încă o dată calitatea înaltă a oamenilor implicaţi în acest domeniu, iar estimările lor s-au dovedit foarte corecte, resturile satelitului prăbuşindu-se pe Pământ pe 24 septembrie în intervalul orar 00-04 :30 UTC undeva în oceanul Pacific.

Aceasta cu atât mai mult cu cât scenariul de atunci a fost, cum spuneam, unul complex, fiind vorba despre variaţii ale activităţii solare care afectează direct atmosfera Pământului, neexistenţa unor teste specifice de sol cu privire la dezintegrarea structurii  sau a unui satelit operaţional, asupra căruia nu se mai poate exercita nici un control.

Deşi multă lume s-a arătat îngrijorată de aceste fenomene, trebuie să spunem că deorbitarea prin reintrare şi ardere în atmosferă este una din cele mai curate metode de a scăpa de vechii sateliţi.
Reglementările în vigoare recomandă ca orice misiune lansată în apropierea Pământului (dar nu numai) să fie deorbitată în aşa fel încât să nu pună în pericol alte misiuni viitoare - aceasta pentru a evita situaţii de genul celei ivite în februarie 2008, când satelitul american Iridium 33 s-a ciocnit în spaţiu de satelitul rusesc Cosmos 2251.

Accidentul din 2008

Cu singurul amendament că deorbitarea este preferabil să se facă într-un mod controlat, adică atunci când satelitul mai are o minimă rezervă de combustibil la bord, dar în acelaşi timp nu foarte mare (pentru că hidrazina folosită de cele mai multe ori pentru propulsie este o substanţă foarte toxică).

Acestea fiind spuse, cum zilele trecute presa românească a reînceput o nouă campanie de acelaşi gen ca şi cu UARS - de data aceasta vizat fiind satelitul german ROSAT, despre care agenţia spaţială germană DLR a anunţat că va reintra în atmosferă în zilele urmatoare - am decis să publicăm acest articol în care toţi cei interesaţi să poată citi o opinie obiectivă cu privire la acest subiect.

ROSAT sau ROentgen SATellite a fost lansat în iunie 1990 din Cape Canaveral într-o orbită eliptică 565 km x 585 km x 53 de grade înclinaţie orbitală. Era o misiune ştiinţifică dotată cu 2 telescoape de observaţie - X-ray telescope (XRT) şi Wide Field Camera (WFC). Satelitul de 2,426 kilograme şi cu dimensiunile de 2,20 metri x 4,70 metri x 8,90 metri a continuat să funcţioneze până în februarie 1999.

Din păcate, din cauza faptului că nu avea un sistem de propulsie propriu, nu a putut fi deorbitat controlat. Rezistenţa atmosferei a redus însă continuu înălţimea orbitală, astfel că astăzi Rosat zboară la aproximativ 200 km deasupra Pământului, iar prăbuşirea să se va produce în următorul interval de timp.

Pe pagina dedicată de DLR reintrării în atmosferă a satelitului german se precizează foarte clar că predicţiile agenţiei au o precizie de plus/minus o zi. Ultimele informaţii oficiale vorbesc de intervalul 22-23 octombrie cu posibilitate de schimbare dacă apar fluctuaţii ale activităţii solare (radiaţia solară având cum spuneam un efect direct în stabilirea coeficientului de rezistenţă la înaintare în atmosferă).

Conform predicţiilor DLR, în urma reintrării este posibil să apară până la 30 de resturi ale satelitului, cu o greutate de până la 1,7 tone - fragmente care datorită caracteristicilor tehnice nu vor arde în atmosferă. Unul din ele este şi oglinda telescopului, foarte rezistentă la temperatură. Cel mai probabil ea va cădea ca o singură bucată pe Pământ. Zona unui posibil impact este cea cuprinsă între 53 de grade latitudine nordică şi 53 de grade latitudine sudică adică o arie foarte mare - ceea ce spune foarte mult despre incertitudinea predicţiei.

Încă o dată subliniem că această incertitudine nu se datorează calităţii calculelor, ci pur şi simplu este o problemă de foarte mare complexitate, care implică posibilitatea ca datele problemei să se schimbe de la ora la oră.

Pentru o precizie mai bună va trebui să urmărim update-urile agenţiei germane şi în special ultima parte a traiectoriei atunci când se pot face estimări mai bune (pe termen mai scurt).

Până atunci însă, pentru curiozitatea cititorilor noştri de limba română am creat o pagină specială pe site-ul SpaceAlliance unde se poate urmări în timp real orbita satelitului Rosat. Cerinţele tehnice pentru vizualizare includ instalarea Java şi a pluginului Google Earth.

 

Urmăriți în timp real traiectoria satelitului ROSAT la această adresă: www.spacealliance.ro/satprop_GE/SatPropagatorApplet2.html

 


Articol preluat de pe site-ul SpaceAlliance, cu acordul editorului.

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.