S-au spus multe despre cât de profetică ar fi literatura ştiinţifico-fantastică. Şi desigur, se pare că a nimerit-o bine şi, nu de puţine ori, de o manieră remarcabilă. Dar unele dintre cele mai impresionante succese depind de ceea ce înţelegem prin ”profeţie”. Se pare că sunt patru moduri în care literatura ştiinţifico-fantastică poate apărea profetică.
1. Autorul face să pară lucrurile futuristice făcându-le mai mari, mai mici, mai rapide etc. dar, de fapt, nu vine cu nimic nou.
2. Optimism utopic, adică ”autorul spune că maşina lui e pusă în mişcare de o forţă misterioasă, aşa că el vorbeşte despre forţa atomică!”
3. Autorul inventează cu adevărat ceva în întregime original, cum de exemplu, Gernsback a descris cu exactitate radarul în 1911.
4. Profeţiile autorului se împlinesc. Asta se întâmplă cel mai adesea cu Jules Verne. El nu numai că a prezis viitorul, dar l-a făcut şi să se împlinească. Romanul său clasic despre călătoria în spaţiu ”De la pământ la lună” este un exemplu perfect.
Această carte a fost probabil, subiectul tot atâtor cercetări critice ca oricare roman scris vreodată de Jules Verne. A fost la modă în ultimele decade, mai ales de la începutul Erei Spaţiale, să priveşti în urmă sarcastic la ştiinţa lui Verne. Un binecunoscut autor de literatură ştiinţifico-fantastică, care ar fi trebuit să ştie mai bine, se referea la speculaţiile din ”De la Pământ la Lună” ca fiind genul de pseudoştiinţă care dă un prost renume literaturii ştiinţifico-fantastice. Totul, inclusiv calculele sale complicate, este complet greşit... Verne era foarte mândru de romanul său şi de exactitatea sa ştiinţifică, care arată lipsa aproape totală a cunoştinţelor sale ştiinţifice”. Totuşi, Wernher Von Braun, părintele rachetei Saturn 5 care a dus omul pe Lună, spunea că, ”ştiinţa din De la Pământ la Lună este atât de exactă pe cât permitea ştiinţa vremii. El era citit cu respect de oamenii de ştiinţă, atât de bine şi-a făcut temele la ştiinţă.” Von Braun a tras concluzia că ”Datoria pe care o au astronauţii moderni faţă de Verne e evidentă.”
De ce e o dicotomie total diferită în părerile privind ştiinţa în acest roman? ”Eroarea” din De la pământ la lună constă doar în folosirea unui tun gigantic pentru proiectilul cu oameni la bord. Chiar aşa: pur şi simplu n-ar fi funcţionat, cel puţin aşa cum a descris-o Verne. Ajungerea de la un start de pe loc la viteza de scăpare de sub gravitaţia pământului (cam 11 kilometri pe secundă) în doar 216 metri ar fi supus pasagerii la o acceleraţie de aproape 30.000 G. Barbicane, Ardan şi Nicholl ar fi fost făcuţi o foiţă subţire pe podeaua vehiculului. Şi ăsta nu e cel mai rău lucru. În ţeava tunului există aer deasupra proiectilului. O coloană de aer înaltă de 216 metri şi lată de 2,7 metri se înalţă deasupra proiectilului. Pur şi simplu nu se poate ca această masă de aer să facă loc unui proiectil care se mişcă de câteva ori mai repede decât sunetul. Gazele ar fi fost practic comprimate într-un corp solid. Proiectilul ar fi fost prins între explozia de dedesubt şi aerul incandescent de deasupra. În loc să ajungă pe Lună, el ar fi curs ca o ploaie de aluminiu topit deasupra centrului Floridei.
Dar este oare această ”greşeală” o eroare din partea lui Verne? Chiar nu a ştiut ceva mai mult? Nu există nicio dovadă directă a contrariului, dar sunt multe probe interioare că Verne chiar ştia ce făcea. Întrebarea care se pune imediat este: dacă Verne încerca să scrie un roman în care să arate cum se poate ajunge în mod real pe Lună, ce mijloace avea la îndemână? Cu limitările autoimpuse de a folosi numai tehnologia contemporană lui, prin urmare eliminând complet dispozitive imaginare ca antigravitaţia, singura sa alegere ar fi fost racheta. Faptul că el era conştient de posibilitatea folosirii rachetelor în spaţiu, şi că ele ar fi funcţionat în vid (câţiva, dacă era vreunul, autori de literatură ştiinţifico-fantastică şi puţini oameni de ştiinţă păreau să-şi dea seama de asta) e ilustrat de rachetele folosite pentru a dirija proiectilul. Atunci de ce, vor întreba criticii săi, nu le-a folosit pentru întreaga călătorie? Motivul este că Verne nu se străduia nu numai să fie exact, ci şi pentru credibil. El îşi dădea perfect de bine seama că toate detaliile exacte din lume ar fi fost zadarnice, dacă nimeni nu credea în ele. Şi asta era problema cu folosirea rachetelor. Şi desigur, dacă Verne n-ar fi folosit un tun gigantic, ar fi pierdut toată satira care era una dintre forţele motoare ale creaţiei sale.
Cele mai mari rachete, construite cu mai mult sau mai puţin succes pe vremea lui Verne, erau rachetele militare ale britanicilor William Congreve şi William Hale. Rachetele lui Congreve sunt cele pe care le cântă imnul naţional al SUA: ”...prin strălucirea roşie a rachetelor, bombele explodând în aer...” când au fost folosite împotriva Fortului McHenry în războiul din 1812. Cea mai mare dintre acestea avea 16,5 centimetri în diametru (având 19 kilograme) cu o bătaie maximă de 2700 metri. Congreve a proiectat rachete cu diametrul de 20 centimetri şi cântărind până la 450 kilograme. Acestea n-au fost folosite niciodată deoarece erau considerate prea grele şi nepractice. Rachetele lui Hale, elaborate din anii 1840 şi următorii, aveau o bătaie până la 1800 metri. Aceste rachete erau mai precise şi mai sigure decât cele ale lui Congreve, dar ele au fost încă fundamental, nişte artificii.
Ca să folosească principiul rachetelor pentru a-şi duce personajele pe lună, Verne ar fi avut numai două opţiuni: să facă nava sa cosmică ca o rachetă enormă propulsată cu praf de puşcă sau o rachetă compusă literalmente din zeci de mii de rachete individuale (cum a făcut British Interplanetary Society în proiectul său original din 1939). Orice plan ar fi fost complet ridicol - nu numai din punct de vedere practic, ci şi pentru cititori pentru care rachetele nu erau ceva mai mult decât nişte jucării. Dar oamenii credeau în puterea aparent nesfârşită a tunurilor moderne. După cum a avut grijă Verne să precizeze, decada imediat precedentă apariţiei cărţii sale a cunoscut progrese incredibile în domeniul artileriei. Unul dintre cele mai mari tunuri ale lui Dahlgren era capabil să trimită un obuz de 45 de kilograme la 4500 de metri. Columbiadul lui Rodman a trimis un proiectil de 450 de kilograme la 10 kilometri. Aceasta părea să fie limita dimensiunii tunului sau proiectilului pe care îl putea trage. Că Verne era conştient de multe dintre greutăţile inerente schemei sale, reiese limpede de grija cu care el ”răspunde” chiar întrebărilor ridicate de criticii acelui secol. În acest scop el introduce un personaj principal al cărui singur scop este să formuleze aceste întrebări, permiţându-i lui Verne prin alte personaje şi acţiunea cărţii să răspundă cu soluţii credibile (chiar dacă imaginare). Faptul că acest personaj critică aventura lunară, practic în aceiaşi termeni folosiţi de criticii lui Verne, arată că el însuşi era conştient de aceste probleme. De asemenea, pune în gura unui personaj - şi unul nesuferit - chiar obiecţiunile care s-ar putea forma în mintea cititorului.
Printre obiecţiunile ridicate de personajul său, căpitanul Nicholl sunt şi următoarele: că nu ar putea fi turnat un tun de 275 de metri, că nu ar fi posibil să-l încarci în siguranţă (sau dacă ar fi fost, însăşi greutatea proiectilului va detona încărcătura), că tunul Columbiad va exploda când se va trage cu el şi că proiectilul n-ar putea să se ridice mai sus de 10 kilometri. Nicholl pune pariu pe fiecare dintre excepţiile sale şi Jules Verne pe parcursul romanului îl face pe Nicholl să piardă pariu după pariu. Verne are alte metode de a adăuga credibilitate poveştii sale. Conştient de faptul că chiar şi cel mai inocent cititor s-ar putea să se întrebe ce efecte ar avea o asemenea lansare violentă aspra corpului uman, Verne a făcut ca tunul său să funcţioneze prin consimţământ. Precauţiile sale împotriva forţelor de la lansare sunt atât de detaliate încât cititorul mediu din secolul al XIX-lea va fi convins că Verne era perfect conştient de pericole şi s-a pregătit temeinic să le prevină.
Verne putea fi chiar mai subtil decât atât. Înainte de lansarea astronauţilor, Barbicane & Co au pus o pisică şi o veveriţă într-un obuz gol. Ei l-au tras dintr-un mortier la câteva sute de metri în aer şi a căzut în cele din urmă în apă în largul Pensacolei. Când proiectilul a fost recuperat, pisica a sărit afară nevătămată (veveriţa, totuşi, n-a supravieţuit pisicii flămânde). ”După acest experiment”, scrie Verne, ”au dispărut toate îndoielile şi toată frica. Barbicane s-a gândit să perfecţioneze proiectilul pentru a elimina complet efectele interne ale lansării.” La fel dispar toate ezitările şi frica cititorului ceea ce este de fapt, adevăratul scop al acestui episod. Ca să ”elimine complet” efectele lansării, Barbicane instalează un amortizor de şocuri în podeaua proiectilului. Acesta constă dintr-un strat de apă gros de un metru pe care pluteşte un disc de lemn. Discul e etanş în interiorul proiectilului, ca un piston. Apa de sub el e separată în trei straturi adiţionale prin două discuri subţiri, fiecare proiectat să se rupă în momentul decolării. La ieşire, apa e dirijată printr-un sistem de ţevi prin care e evacuat în apropierea vârfului proiectilului (uşurând în acelaşi timp proiectilul). Astronauţii urmează să stea întinşi pe disc pe saltele groase.
Mulţi oameni de ştiinţă specialişti în rachete şi în astronautică s-au amuzat după publicarea romanului ”De la pământ la lună”, elaborând variante ale tunului lui Jules Verne, care ar fi putut să funcţioneze. Max Valier în cartea sa Der Vorstoss in den Weltenraum—eine technische Moglichkeit [1924], analizează cu grijă proiectul Gun Club. Concluzia sa, după câteva pagini de calcule matematice, era că ar fi fost nevoie de proiectil de tungsten umplut cu plumb de 6,5 metri lungime şi un metru lăţime. Tunul lui Valier, ca şi al lui Verne, ar fi avut 270 de metri lungime. Acesta, totuşi, ar fi fost situat la ecuator la o altitudine de 4500 de metri. ţeava ar fi fost turnată în beton cu o căptuşeală de oţel. Înainte de lansare, din tun s-ar fi evacuat aerul şi ţeava ar fi fost astupată cu un disc etanş. În momentul tragerii, cantitatea mică de aer rezidual din faţa proiectilului ar fi suficientă ca să zboare capacul înainte ca proiectilul să ajungă la capătul ţevii. N-ar fi fost posibil să ducă oameni la bord.
Ceva mai târziu, Baron von Pirquet a examinat problema. El a făcut muntele necesar de 6000 de metri înălţime, plasând cea mai mare parte a atmosferei terestre sub tun. Dându-şi seama că gazele rezultate din explozie nu se vor risipi destul de repede, dacă întreaga încărcătură ar fi fost plasată la fundul ţevii, el a plasat cea mai mare parte a încărcăturii pe fundul proiectilului însuşi care nu transporta oameni. El a mai pus şi camere de ardere suplimentare de-a lungul lungimii ţevii (cum au făcut le Faure şi de Graffigny în romanul în mai multe volume, Aventurile extraordinare ale unui savant rus, 1889). Alţii, cum ar fi Konstantin Ţiolkovschi (care în 1895 a exprimat părerea că un tun, lung de câţiva kilometri, ar putea funcţiona dacă astronautul ar fi imersat în lichid în momentul lansării) şi Antonio Stefano (care s-a gândit că un proiectil de 150 mm în diametru ar avea nevoie de un tun lung de numai 800 de metri) a atacat problema tunului lui Verne. Au mai fost desigur, tunuri fictive spaţiale, altele decât cel al lui Verne. De exemplu, marţienii din romanul lui H.G. Wells Războiul lumilor lansau proiectile explozive spre pământ din tunuri uriaşe de pe planeta roşie. Alţi romancieri ştiinţifico-fantastici timpurii care au folosit tunuri spaţiale în cărţile lor ar fi: F.A. Radley (Maşina verde) şi G.A:Zulawski (În sfera de argint, 1911).
Au fost, de asemenea, şi propuneri serioase pentru tunuri spaţiale reale şi în anii din urmă a fost testat în realitate un tun care să lanseze proiectile în stratosferă. Încă din 1924, s-a făcut o propunere serioasă de a trimite un proiectil cu un pasager în spaţiu cu ajutorul unui tun. Tunul ar fi avut o lungime de 5,4 kilometri şi ar fi fost montat vertical. La fund ar fi fost o cameră de detonare din beton. Proiectilul în formă de torpilă urma să fie echipat cu un sistem complicat de arcuri şi amortizoare hidraulice, cu un disc blindat gros de 60 de centimetri la bază.
În esenţă, prezicerile exacte ale lui Verne privind călătoria spaţială depăşesc de departe orice erori ar fi putut face în aceste preziceri. Sunt multe alte ”premiere” pe care Verne le poate revendica în acest roman. Asta este prima abordare a zborului în spaţiu bazată pe calcule matematice. Într-adevăr, De la Pământ la Lună poate fi pe bună dreptate considerat drept bunicul astronauticii. Verne a fost primul care a abordat problema călătoriei spaţiale în termeni fizici şi mecanici reali. El a fost primul autor care a recunoscut necesitatea de a atinge o viteză cosmică pentru a părăsi Pământul. El avea un văr, care era profesor de matematică şi care a executat calculele necesare pentru atingerea vitezei cosmice şi traiectoria pe care trebuia s-o urmeze proiectilul. Pentru prima oară cineva făcea aşa ceva. Într-adevăr, calculele sunt atât de detaliate, încât specialistul rus în istoria zborurilor spaţiale R.A. Rynin a putut recrea traiectoria reală urmată de proiectil.
Specialistul rus în istoria zborurilor spaţiale N.A. Rynin a publicat această recreare a traiectoriei în lucrarea sa ”Zborul interplanetar şi comunicaţiile” din 1928
N-ar fi exagerat să spunem că, făcând asta, Verne practic a inventat ştiinţa astronauticii.
De asemenea, Verne a înţeles corect funcţionarea rachetelor în vid şi a fost primul care a sugerat serios folosirea lor acolo (deşi Elbert Perce în lucrarea sa Gulliver Joi are prioritatea). Verne era conştient de multe dintre nevoile deosebite ale călătorilor spaţiali şi le-a avut în vedere. Şi el a descris efectele imponderabilităţii (deşi a greşit în explicarea cauzelor).
Pentru lansare, Verne a ales un loc în Florida, la numai 220 de kilometri de Cape Canaveral. Nici asta n-a fost o coincidenţă. Verne a ales acest loc din cel puţin un motiv pe care l-a ales şi NASA, apropierea de ecuator. Verne era, de asemenea, bine informat despre multiplele efecte sociale şi economice pe care le-ar demara un program spaţial. El chiar a descris comercializarea lansării sale spre Lună. Verne a fost, de asemenea, unul dintre primii care au sugerat posibilitatea de a folosi ”lumina ca agent mecanic” pentru zborurile spaţiale. De la Pământ la Lună a avut o influenţă enormă asupra istoriei şi dezvoltării tehnicii rachetelor şi zborurilor spaţiale. Ţiolkovschi, marele teoretician rus care a pus în mare parte a bazele matematice ale astronauticii moderne, spunea: ”Probabil, primele seminţe ale ideii au fost puse de marele autor fantastic Jules Verne - el mi-a condus gândirea.” Hermann Oberth, tatăl lui V2, scria: ”Totdeauna am avut în minte rachetele proiectate de Jules Verne.” Am menţionat deja cum şi-a exprimat von Braun datoria. Alţi pioneri ai spaţiului pe care i-a influienţat Verne îi include pe inventatorul american al rachetelor Robert H. Goddard, proiectantul rus de rachete Valentin Gluşko (care scria că ”la vârsta de 13 ani, pe când învăţam într-o şcoaă tehnică, am citit două cărţi de Jules Verne... care mi-au format interesul de o viaţă”, cosmonautul Iurii Gagarin, primul om în spaţiu şi astronautul Frank Borman. Astronomul Robert Richardson în Omul şi Luna (1961) scria: ”Nu există nicio îndoială că lucrarea lui Verne, Călătoria spre Lună, cu toate erorile sale, a avut un efect puternic în pregătirea minţii noastre pentru cea mai mare dintre toate aventurile”. Şi Arthur C. Clarke, el însuşi un profesionist al previziunilor spunea : ”sunt sigur că nu am fi avut oameni pe Lună dacă n-ar fi fost Wells şi Verne şi alte persoane care au scris despre asta şi i-au făcut pe oameni să se gândească la asta”.
Traducere de Alexandru Vilan după: how-jules-verne-invented-astronautics.