Medicina în Mesopotamia

În urmă cu peste 5000 de ani în Orientul Apropiat, pe teritoriul actual al Irakului, Siriei şi vestul Turciei sau între fluviile Tigru şi Eufrat a apărut o civilizaţie ce a creat primul sistem de scriere, săptămâna de 7 zile sau anul de 365 de zile. În acelaşi teritoriu au apărut şi primele oraşe.

Această regiune este cunoscută sub numele de Mesopotamia, „leagănul civilizaţiei umane”. Cu aproape patru milenii înainte de Hristos, în sudul Mesopotamiei apare un oraş, Sumer, ce şi-a impus limba în regiune şi devenind prima mare civilizaţie din istoria omenirii.

În jurul anului 2300 î.e.n, Sargon cel Mare a unite marile oraşe din sudul Mesopotamiei, formând primul imperiu din istorie.  Următoarea mare civilizaţie a fost creată de Hammurabi (1728 – 1686 î.e.n) în jurul oraşului Babilon. Codul de legi al lui Hammurabi reprezintă cea mai importantă creaţie din acea vreme. În prezent mai există câteva mii de tăbliţe de lut cu scriere cuneiformă care fac ca această cultură să fie una dintre cele mai importante din Orientul Apropiat.

Civilizaţiile mesopotamiene au avut o influenţă puternică asupra popoarelor vecine, aceasta menţinându-se timp de mai multe secole. Culturile ebraică, greacă, creştină sau musulmană au preluat o serie de elemente din civilizaţia mesopotamiană. Unele dintre povestirile din Biblie sunt bazate pe legende sumeriene, o dovadă poate fi considerată oraşul Nineveh care a fost acoperit de nămol, fiind una dintre ipotezele în legătură cu locul unde a avut loc potopul lui Noe. Descrierea turnului Babel din Biblie se aseamănă cu templele ziggurat din marile oraşe sumeriene.

Una dintre cele mai importante moşteniri lăsate de mesopotamieni este crearea unui sistem de scriere în jurul anului 3000 î.e.n. Scrierea cuneiformă a fost adoptată şi modificată ulterior de către akkadieni şi babilonieni. Istoria şi literatura mesopotamiană a devenit cunoscută datorită tăbliţelor de lut. Cel mai vechi text medical descoperit până în prezent este o tăbliţă de lut cu scriere cuneiformă ce datează de aproximativ 5000 de ani. Acest text a fost descoperit printre ruinele oraşului Nippur şi a fost tradus în anul 1953; tăbliţa conţine descrieri de substanţe medicamentoase de origine animală, vegetală şi minerală, instrucţiuni de preparare de unguente, decocturi sau suspensii. Textul nu face referire la magie şi divinitate, fiind o excepţie pentru acea vreme. Dar, ca strămoşii lor, mesopotamienii credeau că boala este doar o pedeapsă de la zei pentru cei ce au greşit.

Existau numeroase zeităţi, unele dintre acestea fiind protectoare ale oraşelor. Principalii zei ai sumerienilor erau Anu, Enlil şi Enki. După legendele mesopotamiene, zeul Enlil a avut un fiu, Ninib, cu puteri vindecătoare. Un alt zeu, Marduk, cu o influenţă importantă asupra culturii, avut şi el un fiu - Nabu, acesta fiind zeul ştiinţelor, inclusiv al medicinei.

În această perioadă şarpele a devenit un simbol medical, în legenda lui Gilgamesh se spune că secretul nemuriri se păstrează datorită unui şarpe, acesta a mâncat planta ce oferea viaţă veşnică, apoi a întinerit (referindu-se la năpârlire). Zeul Ningishzida avea ca simbol un şarpe cu două capete. În cultura mesopotamiană existau o serie de zei ce produceau boli. Nergal producea febră, Ashakku - debilitate, Tiu – durere de cap, Namataru – dureri de gât.

Deşi boala era considerată o pedeapsă divină, medicii mesopotamieni urmăreau simptomele pacienţilor sau evoluţia bolii. Aceiași medici obişnuiau să „ghicească” păcatul bolnavului examinând cu atenţie ficatul unui animal sacrificat. Cunoștințele anatomice de la acea vreme erau foarte limitate. Totuşi, mesopotamienii considerau ficatul „sediul vieţii”.

În aplicarea oricărui tratament, „consultarea” astrelor era indispensabilă, poziţia stelelor fiind importantă pentru eficienţa terapiei. Au fost descoperite tăbliţe de lut cu sute de plante, minerale sau substanţe animale folosite în tratarea unor boli. Uleiul era principalul balsam pentru rănile deschise, cel mai probabil era folosit pentru a împiedica lipirea pansamentului de plagă. Medicaţia era administrată doar în anumite momente ale zilei şi în funcţie de poziţia stelelor.

Nu s-au descoperit tăbliţe de lut cu tehnici chirurgicale, dar în Codul lui Hammurabi existau câteva reguli referitoare la rezultatul unor operaţii, deci practica chirurgicală nu era o necunoscută pentru mesopotamieni. Arheologii au descoperit de-a lungul vremii câteva obiecte folosite, probabil, pentru actul chirurgical (majoritatea cuţite).

Preoţii erau şi medici. Ei erau instruiţi în şcoli aflate lângă temple, un rol esenţial în pregătirea îl avea tăbliţa de lut. În secolul VII î.e.n, biblioteca lui Ashurbanipal conţinea peste 20.000 de tăbliţe de lut, descoperite acum 200 de ani printre ruinele oraşului Nineveh. Ele reprezintă cea mai importantă sursă de informaţii referitoare la civilizaţia mesopotamiană.

Principalii pacienţi ai medicului-preot erau persoanele cu funcţii sau din clasa superioară, pentru ceilalţi existau bărbierii care executau proceduri simple sau extracţii dentare.

Practica medicală, la fel ca alte activităţi, era reglementată de Codul lui Hammurabi. 9 articole din 282 se referă la plata medicilor, dar şi la pedepsele aplicate în caz de eşec medical:
„dacă un medic a tratat un om liber cu un cuţit metalic pentru o rană gravă şi s-a vindecat sau a tăiat şi vindecat ochiul unui om liber, atunci medicul va primi 10 shekeli de argint”.
„dacă medicul a tratat pe fiul unui om de rând va primi 5 shekeli”.
„dacă un medic a tratat un om liber cu un cuţit metalic pentru o rană gravă şi a provocat moartea acestuia, atunci medicul va fi pedepsit prin tăierea mâinilor” – text ce face referire, probabil, la amputaţii şi tumori.
„dacă medicul a tratat sclavul unui om liber cu un cuţit metalic pentru o rană gravă şi a provocat moartea acestuia, atunci medicul va da alt sclav în locul lui”.
„dacă medicul a incizat o tumoră cu un cuţit metalic şi a distrus ochiul unui sclav, atunci medicul va plăti jumatate din preţul sclavului”
„dacă medicul a vindecat osul fracturat sau muşchiul bolnav al unui om liber, atunci va primi 5 shekeli”.
„dacă a vindecat sclavul unui om liber, atunci va primi 2 shekeli”.

Dacă se compară aceste tarife cu taxa de 5 shekeli pe un an pentru chiria unei locuinţe, plătită de clasa de mijloc, putem trage concluzia că medicii erau bine plătiţi pentru activitatea desfăşurată.

Medicii tratau un număr destul de mare de afecţiuni pentru acea vreme. Acestea nu erau grupate ca boli, ci se practica o clasificare în funcţie de localizarea simptomelor: cap, torace, membre. Dacă boala era foarte gravă atunci medicului îi era interzis să intervină, această concluzie a reieşit din descifrarea unor tăbliţe de lut: „dacă cineva suferă foarte grav - capul, faţa, rădăcina limbii şi restul corpului fiind negre, atunci medicul să nu se atingă de el; bolnavul va muri, căci nu se mai poate vindeca”, simptomele descrise de tăbliţa de lut pot fi comparate cu simptomele din ciroza hepatică - apariţia icterului, suferinţa gravă şi decesul pacientului.

Tăbliţele de lut din secolul VII î.e.n descriu apariţia unor epidemii şi febră de etiologie variată. Acestea erau favorizate de război şi invazii, chiar Alexandru cel Mare s-a îmbolnăvit de malarie în timpul campaniei din Mesopotamia din secolul IV î.e.n.

Persoana bolnavă, indiferent de rangul pe care îl deţinea, intra într-o categorie specială. Era scutită de muncă şi alte îndatoriri. Cauza bolii fiind „un duh rău”, izola acea persoană pentru a nu se produce „transferul duhurilor rele”. Deşi era o măsură bazată pe concepţii magice şi religioase, era utilă din punct de vedere medical deoarece putea preveni răspândirea bolii.

Medicina mesopotamiană şi-a dobândit în Orientul Apropiat o faimă bine justificată, datorită cunoștințelor pe care le-a acumulat şi transmis, multe dintre acestea fiind preluate de popoarele vecine şi transmise mai departe.