Lecţia de anatomie RembrandNumeroase texte cuneiforme medicale şi terapeutice au fost recuperate din siturile arheologice ale vechii Mesopotamii, dar niciun text specific chirurgical nu a fost încă descoperit. Şi este puţin probabil ca anumite texte chirurgicale să fie descoperite în viitor.

 

 

 

 

Absenţa acestora nu poate fi luată drept dovadă că vechii mesopotamieni nu au practicat chirurgia; este posibil ca tehnicile chirurgicale să fie transmise prin viu grai şi să fie demonstrate printr-un exemplu. Un anumit grad de experienţă trebuie să fi fost dobândit  de către chirurgii militari care acompaniau pe câmpul de luptă armatele asiriene şi babiloniene în campaniile militare. Menţiuni ale unor manevre chirurgicale actuale sunt găsite în „Codul lui Hammurabi” în care un cuţit este folosit de către doctor (A.ZU, asū) pentru a opera un pacient. Cu toate acestea, tratamentul leziunilor traumatice superficiale era foarte conservator; intervenţiile chirurgicale erau destul de rare. Alte leziuni mult mai serioase erau, de asemenea, tratate conservator; fracturile nu era reduse şi apoi imobilizate de către chirurg, tratamentul rezumându-se la bandajare şi toaleta locală cu uleiuri.

Trepanarea oaselor craniului avea loc ocazional în antichitate. Un craniu de copil trepanat datând din Epoca Fierului II (c. 1100-800 i.Hr) a fost descoperit în nord-vestul Iranului, iar pacientul probabil că a supravieţuit intervenţiei. Dar dovezi cu privire la trepanare nu au fost descoperite în mormintele mesopotamiene. Este posibil ca un abces amoebic hepatic să fi necesitat intervenţia chirurgicală, dar majoritatea abceselor era tratată conservator. Este cunoscut că ceea ce noi numim „castrare” (malas/šu, a smulge) era practicată de către asirieni pe tinerii bărbați captivi sub supraveghere medicală, fiind totodată şi o pedeapsă în legea asiriană. Rata de deces prin această mutilare probabil că era foarte mare. Eunucii erau adesea plasaţi în poziţii de mare autoritate de către asirieni, fiind examinaţi de către doctorii curţii pentru a se asigura de eficienţa intervenţiei chirurgicale înainte de a fi angajaţi la curte. Babilonienii angajau, de asemenea, eunuci şi foloseau chiar captivi regali pe aceste posturi în haremurile lor.

 



Chirurgul avea o varietate de instrumente la dispoziţie, mare parte din ele fiind similare şi derivând din cele folosite în gospodărie. De aceea este greu de diferenţiat instrumentele folosite de către chirurg de cele folosite în gospodărie.

Numeroase instrumente nespecifice care erau derivate din gospodărie sau echipamentul de bucătărie includ diferite tipuri de site (nappū, nappītu, mahhaltu). Erau confecţionate din trestie sau papură fiind de diferite mărimi şi diferite împletituri. Sitele erau folosite cu siguranţă la prepararea reţetelor medicale. Mojarurile şi pistilurile (abuttu, bukannu, mazuktu) erau confecţionate probabil din piatră sau lemn. Erau operate manual putând sfărâma seminţe şi cereale în diferite grade de fineţe. În prescripţiile medicale, diferite substanţe erau adesea măcinate până la un grad fin de făină (ZID), adesea în cantităţi mici. Namad/ndu era un vas de măsurat pentru substanţe uscate, dar volumul său este necunoscut. Nahba/usu este posibil să fi fost un vas de piatră pentru pomezi. Se presupune că ar fi fost folosit de către regalitate motiv pentru care conţinea probabil substanţe scumpe sau rare. Este puţin probabil să fi fost disponibil pentru clasele sociale inferioare pentru medicamentele lor.

Instrumentele specifice chirurgicale includeau următoarele piese. O lingură sau o spatulă (GIŠ. DĺLIM, giš, LIŠ, itgurtu, itqūru) era confecţionată din metal sau lemn fiind disponibilă în diferite mărimi pentru variate întrebuinţări.  Acest termen a fost de asemenea utilizat pentru aplicarea unguentelor de către doctor. O spatulă (GIŠ. DĺLIM. ĺ. ŠÉŠ, napšal/štu) era de asemenea folosită pentru uns, iar termenul era, din nou, utilizat pentru pomezi.

Tulpina scobită a trestiei (MUD, MUD.Á, uppu) era folosită pe post de pipetă. Acest instrument putea să fie făcut şi din grafit (MUD. Á.BÁR, uppu abaru), dar de cele mai multe ori medicul preferă un tub din bronz sau cupru. Tubul trebuia să fie relativ mic în diametru pentru a fi potrivit pentru inserţia în uretră sau meatul auditiv extern ori pentru instilarea de picături în ochi. Este posibil ca şi ziriqu să fie o varietate de tub sau pipetă cu aplicaţii în medicină. Instrumentul pare să fi fost confecţionat din lemn sau argilă. Bronzul sau cuprul erau probabil materialele alese fiind amândouă rezistente, maleabile şi mai ferme decât grafitul. Un alt tip de pipetă (GI.SAG.TAR, takkussu) era potrivit pentru manevre delicate ca instilarea de picături în ochi.

Pensetele metalice erau cunoscute în antichitate. Erau folosite în cosmetică de către femei pentru epilare. Foarfecele (si/erpu) erau de asemenea cunoscute, dar erau instrumente metalice aspre folosite mai ales pentru tunsul animalelor. Foarfecele şi cuţitele erau ascuţite pe pietre de moară (NA4.MAŠ.DÁ.A, mešēltu). Pentru ca lama să poată fi ascuţită trebuia să fie din metal, piatră, silex sau chiar obsidian. Atât silexul cat şi obsidianul (surru) puteau fi uşor ascuţite şi transformate în lame chirurgicale excelente. O daltă chirurgicală (UMBIN, imtū), ascuţită în forma unei unghii umane sugerează forma unei muchii de silex ascuţite. Sunt cunoscute şi alte forme de cuţite chirurgicale, dar varietatea de forme şi profile de ascuţit nu sunt bine înţelese. Quppū, de exemplu, era un mic cuţit folosit pentru ochi. Un brici (GĺR.ŠU.I, naglabu) era folosit pe post de cuţit de către chirurg. Era un mare instrument sub formă de lamă confecţionat din cupru şi comparat cu o sabie. Era un instrument destul de greu şi dificil de utilizat şi nu la fel de uşor de ascuţit precum o lamă de obsidian. Dar karzillu era un cuţit mult mai mic şi delicat folosit pentru incizii chirurgicale. Era confecţionat din bronz sau cupru fiind capabil să realizeze incizii atât de adânci încât pacientul putea să moară. Acesta pare a fi cuţitul cu lama ascuţită în formă de frunză al chirurgului Ninevite. Este asociat cu sonda sau canula şi fierăstrăul cu dinţi din aceeaşi colecţie de instrumente.

Un instrument bont sub formă de ciomag (GIŠ.TUKUL, kakku) era folosit în obstetrică. Era confecţionat din mai multe metale diferite fiind folosit la extragerea fătului sugerând că era un fel de formă primitivă de chiuretă având posibil un cârlig – cuvântul kakku poate face referire şi la un spin.
Sunt menţionate şi alte instrumente în texte, dar adesea caracteristicile lor specifice nu sunt definite cu claritate. Spinii dintr-un copac sau o plantă (su/illū) erau folosiţi de către chirurgi pentru a sutura plăgile fiind curbaţi pentru diferite utilităţi. Astfel, sutura plăgilor era cunoscută de mult timp atât în Mesopotamia, cat şi în Egipt, (dar ligatura vaselor de sânge nu a fost practicată până în vremea lui Celsus, aprox. 50d.Hr); sillū era folosit în mod cert mai mult ca un fel de ac de siguranţă. Spinii, desigur, pot să producă râni severe şi să penetreze rănile. Šukuru, katātu, dalū şi gub/pru erau ace sau spini similari lui sillū , confecţionate din lemn, bronz, cupru sau coarne de animale şi folosite în terapie. Se presupune că erau folosite cu fire fine pentru sutură: firele fine erau cunoscute vechilor mesopotamieni care erau capabili să producă tulul sapāru din ochiuri mici şi fine. Cu toate acestea nu există nicio menţiune în textele medicale cu privire la tratamentul hemoragiilor acute. Bandajele erau folosite în mod obişnuit în tratament chiar şi în abordarea fracturilor. Deşi numeroase varietăţi sunt menţionate în texte este dificil de făcut distincţia între majoritatea. Riksu şi ulāpu erau confecţionate din ţesătură, de obicei lână şi nu pânză, tapšu era doar o ţesătură de acoperit nespecifică. Aceste bandaje puteau fi legate (rakāsu) cu fermitate de anumite părţi ale corpului; ulāpu pare să fi fost un pansament murdar sau folosit. Pe de altă parte, ešu şi sinonimele sale par să descrie un bandaj pentru partea superioară a piciorului, o zonă în care era nevoie de un bandaj ferm. Mai puţin selective erau t/turru care putea fi bandajat în mod repetat pe o zonă patologică fiind combinat adesea cu medicamente topice pentru tratament, de asemenea şi sim/ndu, un bandaj special utilizat de către doctor care pare să fi fost mulat în forma genţii ce conţinea instrumentele. Šuhattu era o curea medicală, iar šiš/rtu era un bandaj din pânză care era zdrenţuit. Napdū, niglallu, maksū, makraku, zappu şi naš/ltiptu erau toate bandaje, diferenţa dintre ele fiind necunoscută. Dar la/ippu era un tampon special care putea fi impregnat cu medicamente fiind adesea confecţionat din lână şi nu pânză. Mēlu era în special un bandaj folosit ca o cataplasmă nucală. Nēbhu şi sinonimele sale descriu un bandaj care pare să fi fost în formă de cordon, fiind folosit probabil ca un laţ. Polifarmacia era ceva obişnuit, mai multe medicamente fiind adăugate la pansamentul medical înaintea aplicării pe pacient, iar bandaje conţinând medicamente erau înlocuite la nevoie. Medicamentele erau folosite pe pacienţi numai după ce erau verificate şi testate atent.

În Mesopotamia antică lâna se găsea cu uşurinţă şi era folosită pe scară largă de către toţi membrii societăţii. Tampoanele şi pansamentele medicale (la/ippu, itqu) puteau fi confecţionate din lână sau chiar par de cal (zappu), dar bandajele din pânză erau de asemenea cunoscute. Vata produsă din copacul de bumbac (Gossypium arboreum L.) era cunoscută cel puţin încă de pe vremea lui Sennacherib (aprox. 700 i.Hr) în Asiria.

Deşi obsidianul oferea o lamă fină de tăiere pentru cuţite, metalul a devenit mai important, dar foarfece din metal au fost folosite doar cu 1000 i.Hr în oierit. Instrumentele de cupru erau folosite de către doctori pentru manevrele exacte şi delicate folosind cupru, totodată, şi pentru bazinele în care preparau medicamentele. Probabil că au recunoscut avantajele containerelor metalice care nu produceau modificări de volum şi calitate ale preparatelor, spre deosebire de containerele din lemn sau piatră care erau poroase permiţând absorbţia şi desicarea medicamentelor.

Deşi chirurgia mesopotamiană tindea să fie foarte conservatoare, ocazional erau încercate manevre chirurgicale majore, dar nu cunoaştem rezultatele lor finale. În niciun text ce relatează operaţii nu există menţiuni cu privire la anestezie. Acest lucru este neaşteptat întrucât vechii mesopotamieni aveau cunoştinţe considerabile despre farmacie, bazându-se în principal pe plante, deşi anumite substanţe chimice şi minerale erau, de asemenea, folosite. Este probabil ca vinul să fi fost administrat pacienţilor înainte de chirurgia generală; era cu siguranţă folosit ca un mijloc de terapie în Mesopotamia, dar nu în cantitate suficientă încât să fie folositor anesteziei. Câteodată o varietate de tămâie (kanaktu) sau smirnă (murru) erau adăugate pentru analgezie. Scoarţa şi frunzele de salcie (sarbatu) conţin salicilaţi şi erau administrate intern pentru eliberarea durerii.

Cu toate acestea puternice medicamente narcotice şi analgezice erau disponibile doctorului care le administra oral pacienţilor. Aceste medicamente au o istorie lungă de utilizare în Mesopotamia, cu siguranţă cel puţin din al doilea mileniu i.Hr. Măselariţa (HAR.HUM.BA.ŠIR, sakiru), larg răspândită în regiunea mediteraneeana estică, era folosită atât extern cat şi intern în prescripţiile medicale. Cânepa (azallū) era folosită atât ca intoxicant cat şi pentru îndepărtarea durerii, de obicei prin înghiţirea extractelor de seminţe, frunze şi flori. Macul de opiu (irrū, ararū) era cultivat în Mesopotamia, iar extractele sale erau folosite frecvent intern şi extern în prescripţii. Aceste medicamente cu rol analgezic erau aplicate şi local, în special pentru leziuni ale pielii, pentru dureri dentare sau ca supozitoare anale. Astfel, prevenţia durerii era încercată de către medici în antichitate.

Chirurgia intervenționistă era probabil sever restricţionată în antichitate din cauza lipsei unei anestezii corespunzătoare. Se ştie că existau calculi urinari în vechia Mesopotamie, dar nici un procedeu chirurgical nu era cunoscut pentru această afecţiune dureroasă. Mai mult, trebuie notat că tratamentul unor mult mai simple leziuni oculare era nesatisfăcător, niciun anestezic local nefiind disponibil pentru tratamentul activ al cataractei.

Chirurgul era foarte limitat în privinţa cunoştinţelor anatomice umane interne. Cunoştinţele anatomice se rezumau doar la cele pe animalele pregătite pentru sacrificii; disecţiile umane nu erau practicate în Mesopotamia. Medicul practica mai degrabă o formă umilitoare de medicină folclorică care era însă cu puţin inferioară celei practicate de colegii egipteni. Din textele medicale nu rezultă nicio dovadă cu privire la specializarea vreunei ramuri chirurgicale. Trebuie notat însă că intervenţia chirurgicală nu era săvârşită în caz de dificultăţi ale naşterii sau pentru condiţii ginecologice; pediatrii nu au prosperat independent în Mesopotamia antică întrucât atât copilul cat şi femeia erau consideraţi mai puţin importanţi în societate decât bărbatul adult. Circumcizia nu era practicată în Mesopotamia antică.

Se aştepta ca medicul să practice arta sa atât pe oameni cat şi pe animale domestice, dar adevăraţi veterinari (muna’išu) erau de asemenea cunoscuţi. Există texte care se referă la oameni şi animale în acelaşi context. Standardul intervenţiilor chirurgicale pe animale nu era superior chirurgiei umane, deşi cunoştinţele anatomice animale erau considerate superioare. Deşi medicul egiptean practică atât pe om cat şi pe animal, cunoştinţele anatomice umane erau mult mai extinse decât a colegiilor săi mesopotamieni. În Egipt, patologiile chirurgicale erau considerate tratabile şi chiar curabile, incluzându-le pe cele produse de arme. Tratamentele chirurgicale egiptene erau simple, dar mult mai avansate decât cele din Mesopotamia; rănile erau suturate, cauterizarea era folosită ca şi bisturiul. Egiptenii aveau o farmacie bine triată ca şi o polifarmacie, dar le lipseau substanţele analgezice şi anestezice, deşi macul de opium era cunoscut. Chirurgii mesopotamieni şi egipteni erau pregătiţi în moduri diferite având contacte puţine unii cu ceilalţi exceptând rarele ocazii de consultaţii pe pacienţi importanţi din punct de vedere politic.





Bibliografie:
J. R. Kirkup, 'The history and evolution of surgical instruments 1. Introduction', Ann. Roy. Coll. Surg. Engl., 1981
J. H. Breasted ‚Edwin Smith surgicalpapyrus’, 2 vols, University of Chicago Press, 1930,
R. Labat, 'A propos de la chirurgie babylonienne', J. Asiat., 1954.


Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.