Încă din cele mai vechi timpuri, omul a simțit o atracţie pentru cunoașterea propriului corp. El a fost dintotdeauna conştient de necesitatea asistării la o naştere sau tratarea unei răni, căci aceste lucruri asigurau atât salvarea de vieţi, cât şi o perpetuare a speciei.
Aşadar, dezvoltarea medicinei a început din cele mai vechi timpuri.
Papirusurile vechilor egipteni, datând de peste 3500 ani, dezvăluie paşii ce trebuie urmaţi pentru tratarea unei răni. Tot ei efectuau îmbălsămarea cadavrelor, o tehnică ce necesită cunoştinţe despre corpul uman. Arheologii au descoperit un craniu în Egipt şi au constatat prezenţa unei cicatrici pe os. De aici au dedus că vechii egipteni au operat pe creier, persoana în cauză supraviețuind cel puţin cât să se cicatrizeze intervenţia.
Dacă aveaţi impresia că operaţiile estetice sunt o problemă a societăţii moderne, ei bine vă înşelaţi, căci vechii indieni făceau intervenţii estetice la nas încă de acum 3000 de ani.
În Grecia Antică, medicina făcea progrese prin lucrările lui Hipocrate din Cos, devenit mai târziu “părintele medicinei”. În lucrările sale descrie atât tratarea fracturilor, cât şi tratarea rănilor.
Hieronymus Bosch - Vindecarea nebuniei. Pictură realizată în jurul anului 1494 şi expusă în prezent la muzeul Prado, în Madrid. Înfăţişează o procedură ipotetică, o trepanaţie în vederea extracţiei aşa-numitei "pietre a nebuniei", despre care s-ar fi crezut la acea vreme că reprezintă cauza nebuniei.
Romanii preiau cunoştinţele de la greci şi le îmbunătățesc. Ei se specializează în special chirurgia de război. În această perioadă se remarcă medicul Cornelius Celsus, care descrie inflamaţia; descrierea sa a fost atât de precisă încât a rămas neschimbată şi astăzi.
În Evul Mediu medicina a făcut puţine progrese, iar cu puţine cunoştinţe, doctorii se temeau să opereze. Practica chirurgiei era efectuată de chirurgi ambulanţi, nerecunoscuţi oficial, care colindau oraşele şi castelele şi erau mereu pregătiţi să fugă, căci ar fi plătit cu propria viaţă eşecul lor. Printre cele câteva progrese, merită amintită pansarea rănilor cu vin.
După anul 1500 chirurgia se împarte în două ramuri, una academică, predată în facultăţi alături de teologie, greacă şi latină şi alta, neoficială, chirurgia practicată de bărbieri. Deosebirea dintre doctori şi chirurgii bărbieri era halatul, primii purtând haine lungi, până la pământ, iar ceilalţi halate scurte (cum poartă frizerii).
Odată cu Renaşterea apare şi un progres în medicină, cunoaşterea corpului uman luându-şi avânt odată cu practicarea la scară largă a disecţiilor pe cadavre.
Pentru a rezista în faţa medicilor, chirurgii bărbieri înfiinţează “Breasla Sf. Cosma”, care va lupta cu medicina oficială. Doctorii oficiali erau însă în avantaj deoarece bărbierii nu aveau cunoştinţe despre boli.
Totuşi, progresul chirurgiei era oprit de lipsa unei substanţe de anestezie. După mai multe încercări, William Morton descoperă anestezia cu eter. Apoi James Simpson a descoperit anestezia cu cloroform. Cu toate acestea, majoritatea cazurilor nu scăpau cu viaţă din cauza lipsei de igienă. Medicii se spălau pe mâini după operaţie, nu înainte, iar intervenţia nu se efectua într-un cadru steril, cu haine speciale sau cu mănuşi. Până la introducerea unor norme, doar 4 din zece cazuri scăpau cu viaţă.
Odată cu Pasteur, care descoperă microbii, apar şi primele dezinfectante. Prima substanţă folosită era acidul fenic, care avea un miros atât de înţepător încât umplea spitalele şi sălile de operaţii, fiind cu greu suportat de medici sau pacienţi. Abia în 1880 e înlocuit cu o sterilizare a instrumentelor prin temperatură ridicată. Odată cu introducerea substanţelor anestezice şi dezinfectante, chirurgia începe un progres adevărat pe care îl continuă şi astăzi.
În România, prima şcoală de chirurgie s-a înființat abia în 1842, la Colțea. Aici au fost aduşi cu forţa bărbierii, care deja ştiau să folosească bisturiul, dar şi alţi elevi, care nu aveau experienţă în acest domeniu. Aceştia însă nu ştiau să scrie sau să citească şi de aceea şcoala s-a închis după 2 ani. După acest început modest, abia în 1869 apare la Bucureşti Facultatea de Medicină.
Bibliografie:
“Curs de chirurgie generală şi semiologie chirurgicală”, vol1, autor Conf. Dr. Dolinescu Constantin, litografia “I.M.F.” Iaşi, 1980