Adolf Eichmann
Se poate să faci rău fără să fii rău? Aceasta a fost întrebarea la care filozoafa Hannah Arendt a încercat să găsească un răspuns atunci când a relatat pentru „The New Yorker” în 1961 procesul pentru crime de război al lui Adolf Eichmann, funcționarul nazist responsabil pentru organizarea transportului a milioane de evrei și al altor grupuri către diverse lagăre de concentrare, în sprijinul „soluției finale” a naziștilor.
Arendt l-a găsit pe Eichmann drept un birocrat obișnuit, destul de banal, care, în cuvintele ei, era „nici pervers, nici sadic”, ci „înfricoșător de normal”. El a acționat fără niciun alt motiv decât acela de a avansa în birocrația nazistă.
Eichmann nu era un monstru amoral, a concluzionat Arendt în studiul său despre caz, „Eichmann în Ierusalim: un raport asupra banalității răului” din 1963. În schimb, el a comis fapte rele fără intenții rele, explicat de „lipsa sa de gândire”, de o detașare de realitatea actelor sale malefice. Eichmann „nu și-a dat niciodată seama ce face” din cauza „unei incapacități… de a gândi din perspectiva altcuiva”. Lipsit de această abilitate cognitivă, el „a comis crime în circumstanțe care făceau aproape imposibil să știe sau să simtă că face ceva greșit”.
Arendt a numit aceste caracteristici colective ale lui Eichmann „banalitatea răului”: el nu era intrinsec rău, ci doar superficial și confuz, un „adept”, conform unui interpret contemporan al tezei lui Arendt: un om care a aderat la Partidul Nazist în căutarea unui scop și a unei direcții, nu dintr-o credință ideologică profundă.
În relatarea lui Arendt, Eichmann ne amintește de protagonistul din romanul lui Albert Camus „Străinul” (1942), care ucide la întâmplare un om, dar apoi nu simte niciun fel de remușcare. Nu a existat o intenție sau un motiv evident rău: pur și simplu „s-a întâmplat”.
Aceasta nu a fost însă prima impresie, oarecum superficială, a lui Arendt despre Eichmann. Chiar și la 10 ani după procesul său din Israel, în 1971, aceasta scria:
„Am fost uimită de superficialitatea evidentă a autorului [adică Eichmann], ceea ce a făcut imposibil să stabilesc o legătură între răul incontestabil al faptelor sale și motive mai profunde. Faptele erau monstruoase, dar autorul – cel puțin cel foarte eficient aflat în proces – era destul de obișnuit, comun, nici demonic, nici monstruos”.
Controverse privind „banalitatea răului”
Teza „banalității răului” a stârnit controverse aprinse. Pentru criticii lui Arendt, era de neînțeles cum Eichmann ar fi putut juca un rol cheie în genocidul nazist fără a avea intenții rele.
Gershom Scholem, filozof și teolog, i-a scris lui Arendt în 1963 că teza ei despre banalitatea răului era doar un slogan care „nu mă impresionează, cu siguranță, ca produs al unei analize profunde”.
Mary McCarthy, o romancieră și prietenă apropiată a lui Arendt, și-a exprimat uimirea: „Mi se pare că ceea ce spui este că lui Eichmann îi lipsește o calitate umană inerentă: capacitatea de a gândi, conștiința – conștiința morală. Dar atunci nu este el pur și simplu un monstru?”
Controversa continuă până în zilele noastre. Filozoful Alan Wolfe, în „Political Evil: What It Is and How to Combat It” (2011), a criticat-o pe Arendt pentru că ar fi „psihologizat” – adică evitat – problema răului ca rău, definindu-l în contextul limitat al existenței banale a lui Eichmann. Wolfe a argumentat că Arendt s-a concentrat prea mult pe cine era Eichmann și nu pe ceea ce a făcut Eichmann.
Pentru criticii lui Arendt, acest accent pe viața nesemnificativă și banală a lui Eichmann părea o „divagație absurdă” de la faptele sale rele.
Critici recenți au documentat și erorile istorice ale lui Arendt, care au făcut-o să rateze un rău mai profund al lui Eichmann, atunci când a afirmat că răul acestuia „sfida gândirea”, așa cum i-a scris filozofului Karl Jaspers la trei ani după proces.
Deborah Lipstadt, istoric, apărătoare în procesul de calomnie al negaționistului Holocaustului David Irving, citează documentația făcută disponibilă de guvernul israelian pentru utilizare în acest proces. Aceasta dovedește, susține Lipstadt în „Procesul Eichmann” (2011), că utilizarea termenului „banal” de către Arendt a fost greșită:
„Memoriile [lui Eichmann] puse la dispoziție de Israel pentru utilizare în procesul meu relevă gradul în care Arendt s-a înșelat cu privire la Eichmann. Ele sunt pline de expresii ale ideologiei naziste… [Eichmann] a acceptat și susținut ideea de puritate rasială”.
Lipstadt mai argumentează că Arendt nu a explicat de ce Eichmann și asociații săi ar fi încercat să distrugă dovezile crimelor lor de război, dacă el într-adevăr nu era conștient de faptele sale.
În „Eichmann înainte de Ierusalim” (2014), istoricul german Bettina Stangneth dezvăluie o altă latură a lui Eichmann, dincolo de omul banal, aparent apolitic, care acționa doar ca un birocrat obișnuit care urmărea o carieră. Bazându-se pe înregistrările audio ale interviurilor cu Eichmann realizate de jurnalistul nazist William Sassen, Stangneth îl prezintă pe Eichmann ca un ideolog nazist agresiv, autodeclarat, angajat ferm în crezurile naziste, care nu a arătat niciun regret sau vinovăție pentru rolul său în „soluția finală” – un malefic exponent radical al celui de-al Treilea Reich, ascuns în carcasa înșelător de normală a unui birocrat banal. Departe de a fi „lipsit de gândire”, Eichmann avea destule gânduri – gânduri despre genocid, în numele partidului său nazist iubit. Pe înregistrări, Eichmann a recunoscut un fel de dualism Jekyll-Hyde:
„Eu, «birocratul prudent», asta eram eu, da, într-adevăr. Dar... acest birocrat prudent era însoțit de un... un războinic fanatic [nazist], luptând pentru libertatea sângelui meu, care este dreptul meu din naștere...”.
Arendt a ratat complet această latură radical malefică a lui Eichmann atunci când a scris, la 10 ani după proces, că nu există „niciun semn în el de convingeri ideologice ferme sau de motive specifice rele”. Acest lucru nu face decât să sublinieze banalitatea – și falsitatea – tezei despre banalitatea răului.
Deși Arendt nu a spus niciodată că Eichmann era doar o „componentă” inocentă în birocrația nazistă și nici nu l-a apărat pe Eichmann ca fiind „doar un executant de ordine” – ambele fiind înțelegeri greșite comune ale concluziilor ei despre Eichmann – criticii săi, inclusiv Wolfe și Lipstadt, au rămas nemulțumiți.
Ce concluzii ar trebui să tragem despre afirmația lui Arendt că Eichmann (precum și alți germani) a comis acte de rău fără a fi rău în sine?
Întrebarea este dificilă, deoarece Arendt a ratat o oportunitate de a investiga sensul mai larg al răului specific al lui Eichmann, neextinzând studiul asupra acestuia într-o analiză mai amplă a naturii răului.
În „Originile totalitarismului” (1951), publicată cu mult înainte de procesul lui Eichmann, Arendt spunea:
„Este inerent întregii noastre tradiții filosofice [occidentale] faptul că nu putem concepe un rău radical”.
În loc să utilizeze cazul Eichmann pentru a consolida înțelegerea tradițională a răului radical, Arendt a decis că răul acestuia era banal, adică „imposibil de înțeles prin gândire”. Prin adoptarea unei abordări strict legaliste și formaliste față de proces – accentuând că nu existau alte probleme mai profunde în joc dincolo de faptele juridice privind vinovăția sau nevinovăția lui Eichmann – Arendt s-a plasat automat pe o cale certă către eșec în privința răspunsului la întrebarea privind cauzele profunde ale răului săvârșit de Eichmann.
Concepția lui Arendt despre rău înainte de proces
Totuși, în scrierile sale anterioare cărții „Eichmann la Ierusalim”, Arendt adoptase o poziție opusă.
În „Originile totalitarismului” ea argumenta că răul nazismului era absolut și inuman, nu superficial și de neînțeles, fiind întruchiparea metaforică a iadului însuși: „Realitatea lagărelor de concentrare nu seamănă cu nimic altceva decât cu imaginile medievale ale Iadului”.
Prin afirmațiile din scrierile anterioare procesului Eichmann, conform cărora răul absolut, exemplificat de naziști, era condus de o intenție monstruoasă și îndrăzneață de a aboli umanitatea însăși, Arendt reitera spiritul unor filosofi precum F.W.J. Schelling și Platon, care nu ezitau să investigheze aspectele mai demonice ale răului.
Însă această viziune s-a schimbat când Arendt l-a întâlnit pe Eichmann, a cărui banalitate birocratică nu sugera o asemenea profunzime diabolică, ci doar carierism prozaic și „incapacitatea de a gândi”.
Atunci gândirea ei anterioară despre răul moral a fost distrasă, iar sloganul „banalitatea răului” s-a născut.
Arendt a murit în 1975: poate dacă ar fi trăit mai mult, ar fi putut clarifica enigmele care înconjoară această teză, care continuă să-i deruteze pe critici până astăzi. Dar acest lucru nu-l vom ști niciodată.
Astfel, rămânem cu teza ei inițială așa cum este. Care este confuzia de bază din spatele acesteia?
Arendt nu a reușit niciodată să reconcilieze impresiile despre banalitatea birocratică a lui Eichmann cu observațiilor ei anterioare, dureroase, cu privire la actele malefice și inumane ale celui de-al Treilea Reich.
Ea a văzut funcționarul cu un aspect obișnuit, dar nu și războinicul ideologic malefic. Modul în care viața banală a lui Eichmann ar fi putut coexista cu acel „alt” rău monstruos a rămas un mister pentru ea.
Cu toate acestea, Arendt nu a minimalizat niciodată vinovăția lui Eichmann, descriindu-l în mod repetat ca pe un criminal de război și fiind de acord cu sentința sa de condamnare la moarte pronunțată de tribunalul israelian.
Deși motivele lui Eichmann erau, pentru ea, obscure și „imposibil de înțeles prin gândire”, actele sale genocidare nu erau.
În analiza finală, Arendt a văzut adevărata oroare a răului comis de Eichmann.
⇒ Citește și: De ce oamenii susțin regimuri opresive?
Traducere și adaptare după What did Hannah Arendt really mean by the banality of evil? de Thomas White, publicat publicat de aeon.co sub licența CC BY-ND 4.0.
