Franz Kafka s-a născut la 3 iulie 1883, la Praga, pe atunci parte a Imperiului Austro-Ungar, într-o familie evreiască de limbă germană. A murit la 3 iunie 1924, la Kierling, lângă Viena, la doar 40 de ani. În timpul vieții a publicat puțin și a rămas un autor cunoscut mai ales în cercuri literare restrânse. Faima mondială avea să vină abia după moarte, când prietenul său Max Brod a refuzat să-i îndeplinească dorința de a-i distruge manuscrisele.
Opera lui Kafka este relativ restrânsă, dar influența ei a devenit uriașă. Printre textele cele mai cunoscute se află nuvela „Metamorfoza”, povestirile „Verdictul”, „Colonia penitenciară” și „Un artist al foamei”, precum și romanele neterminate „Procesul”, „Castelul” și „America”. În aceste scrieri apar teme care au devenit inseparabile de numele său: vinovăția fără cauză limpede, autoritatea inaccesibilă, birocrația opacă, spaima de corp, însingurarea și sentimentul că omul este judecat de mecanisme pe care nu le poate înțelege.
Dar Kafka nu poate fi redus la imaginea unui vizionar sumbru, închis într-o cameră și rupt de lume. Ampla biografie în trei volume a lui Reiner Stach, Kafka. Die Biographie, îl arată ca pe un om prins în tensiunile epocii sale: funcționar într-o instituție modernă, fiu dominat de un tată autoritar, evreu germanofon într-o Pragă cehă, scriitor nocturn, logodnic ezitant, bolnav lucid și, în același timp, un om intens preocupat de felul în care trăia.
Kafka nu era, așadar, doar un scriitor slab, anxios și nocturn, ci și un om foarte prins în cultura reformei vieții de la începutul secolului XX, în germană Lebensreform: vegetarianism, aer curat, naturism, băi de soare, exerciții fizice, masticație atentă, igienă corporală și neîncredere în medicina convențională. Ele făceau parte dintr-o încercare mai amplă de a-și salva corpul și mintea dintr-o lume percepută ca apăsătoare, bolnavă și invazivă.
1. Dieta vegetariană
Kafka a devenit vegetarian înainte de 1910, într-un moment în care vegetarianismul nu era doar o opțiune alimentară, ci parte a unei mișcări mai largi de „purificare” a vieții moderne: mai puțină carne, mai puține stimulente, mai multă natură, mai mult autocontrol. Muzeul Kafka leagă această schimbare de întâlnirea lui Kafka cu Moriz Schnitzer, promotor al medicinei naturale, pe care Kafka l-a vizitat în 1911. Schnitzer i-ar fi criticat stilul de viață și i-ar fi recomandat aer curat, somn cu fereastra deschisă, soare, grădinărit și apropierea de cercurile de terapie naturală.
Vegetarianismul lui Kafka nu trebuie înțeles ca veganism modern. Din sursele disponibile reiese mai degrabă un regim lacto-vegetarian: fără carne, probabil cu mult lapte, fructe, legume și alimente considerate „curate” sau ușor digerabile. O sursă secundară notează explicit că era vorba de o dietă lacto-vegetariană și că Kafka consuma mult lapte.
Un detaliu important: Kafka nu era vegetarian doar din calcul medical. Exista și o dimensiune morală. Max Brod a transmis anecdota celebră cu Kafka la acvariu, uitându-se la pești și spunând, în esență, că acum poate să-i privească liniștit, pentru că nu-i mai mănâncă. Această anecdotă e des citată ca semn că renunțarea la carne avea pentru el și o componentă etică.
Avea însă și un comportament alimentar foarte particular: practica „fletcherizarea”, după Horace Fletcher, un reformator alimentar american care recomanda mestecarea îndelungată a alimentelor până aproape de lichefiere. Kafka își enerva uneori comesenii prin această masticație extrem de lentă și meticuloasă.
Așadar, dieta lui Kafka combina patru lucruri: preocupare pentru digestie, refuzul cărnii, ideal moral al neviolenței față de animale și o formă aproape obsesivă de control asupra corpului. Nu era doar „mânca vegetarian”, ci „își transforma alimentația într-o disciplină a sinelui”.
2. Exercițiile fizice
Kafka făcea exerciții după sistemul lui Jørgen Peter Müller, un danez celebru în epocă, autorul cărții My System: 15 Minutes’ Exercise a Day for Health’s Sake, apărută în 1904 și tradusă în numeroase limbi. Sistemul Müller promitea sănătate prin exerciții zilnice scurte, fără aparate, bazate pe mișcări cu greutatea propriului corp, respirație, postură și frecare energică a corpului cu prosopul.
Kafka era un adept serios al acestui sistem. Sursele spun că făcea rutina de circa 15 minute zilnic, uneori dimineața și seara, în cameră, lângă fereastră, uneori dezbrăcat, ceea ce era în acord cu recomandările lui Müller privind aerul, pielea și libertatea corpului.
Exercițiile erau de tip calistenic: aplecări, genuflexiuni, ridicări de picioare, flotări modificate, întinderi, exerciții pentru postură. Nu era sport de performanță, ci un program de „întreținere” a corpului pentru omul de birou sedentar. Müller descria chiar tipul funcționarului de birou cocoșat, palid, deformat de statul pe scaun, iar Kafka s-a recunoscut probabil în această imagine.
Pe lângă rutina Müller, Kafka mergea mult, făcea drumeții de weekend, înota ori de câte ori putea, frecventa docurile din Praga vara și căuta lacuri sau locuri de scăldat când călătorea. Sunt menționate și alte activități: grădinărit, tenis, călărie, caiac, gimnastică.
Important este că mișcarea nu era la el un hobby relaxat, ci o încercare de a compensa viața de funcționar, insomnia, fragilitatea fizică și teama de boală. Kafka voia un corp mai viu, mai curat, mai rezistent, dar în același timp rămânea hipersensibil la propriul corp.
3. Igiena, aerul curat și medicina naturală
Prin „igienă” nu trebuie înțeleasă doar curățenia obișnuită. La Kafka era vorba de un întreg regim de viață: aer, lumină, somn, haine, respirație, hrană, digestie, mișcare, evitarea medicamentelor și apropierea de natură.
Kafka dormea cu fereastra deschisă tot anul, practică recomandată de cercurile de medicină naturală și de reformatorii vieții. Muzeul Kafka menționează explicit că a păstrat această rutină pe tot parcursul anului.
Credea și în efectul vitalizant al frigului. Kafka considera frigul revigorant și se lăuda că mergea pe jos până când nu-și mai simțea degetele. Aceeași sursă menționează ferestrele deschise, aerisirea și exercițiile zilnice ca părți ale aceluiași program de viață.
Igiena corporală era legată și de sistemul Müller: exerciții făcute cu cât mai puține haine, frecarea energică a pielii, aer pe corp, evitarea hainelor constrângătoare, încălțăminte bună, îngrijirea dinților, evitarea sedentarismului. Müller recomanda inclusiv controale dentare regulate și era împotriva ferestrelor închise și a lenjeriei grele, sufocante.
Kafka a mers și în sanatorii sau locuri asociate medicinei naturale: Erlenbach în 1911, Jungborn în 1912 și Riva în 1913. Muzeul Kafka menționează și grădinăritul la Institutul Pomologic din Praga-Trója și în cartierul Nusle, plus faptul că a continuat activități fizice, inclusiv muncă în grădină și prelucrarea lemnului, chiar după primele episoade de boală din 1917.
Acest interes pentru igienă avea și o dimensiune aproape existențială. Corpul trebuia păzit, purificat, întărit. Kafka nu era doar „curat” în sens banal, ci urmărea o igienă totală a vieții: ce intră în corp, cum respiră, cum se mișcă, cum doarme, cât aer primește, câtă lumină, câtă natură.
4. Un ascet modern
Din biografia lui Reiner Stach, Kafka. Die Biographie, reiese un Kafka mult mai viu, mai concret și mai puțin „spectral” decât imaginea convențională a scriitorului retras în camera lui. Kafka nu era un pustnic rupt de lume, ci un om prins într-un conflict permanent între viața administrativă, corp, familie, literatură, oraș și dorința de eliberare. Tocmai această tensiune face ca modul lui de viață să fie atât de interesant.
Kafka era funcționar la Institutul de Asigurări pentru Accidentele Muncitorilor din Praga, iar munca lui nu era deloc una decorativă. Se ocupa de dosare, rapoarte, accidente industriale, despăgubiri, norme de protecție și evaluarea riscurilor din fabrici. Era o lume a formularelor, a procedurilor și a corpurilor rănite de mașini. Pentru un scriitor care va imagina tribunale inaccesibile, uși păzite, vinovății neclare și mecanisme impersonale, această experiență birocratică a fost esențială. Kafka cunoștea din interior felul în care o instituție poate transforma suferința omului într-un caz, într-un dosar, într-o procedură.
Viața lui zilnică era împărțită între serviciu și scris. Ziua aparținea biroului, familiei, obligațiilor sociale și oboselii. Noaptea era spațiul literaturii. Kafka scria adesea târziu, când casa se liniștea, după ce ceilalți se retrăgeau. Această literatură nocturnă nu era pentru el un simplu program de lucru, ci o formă de salvare. Scrisul cerea izolare, tăcere și continuitate, dar viața reală îi oferea exact contrariul: zgomot, întreruperi, presiuni familiale, logodne, boală, serviciu și vinovăție.
Un alt aspect fascinant este raportul lui Kafka cu orașul. Praga nu apare în scrierile lui ca un decor turistic, dar este prezentă ca atmosferă: străzi înguste, birouri, camere, curți, scări, instituții, spații închise, tensiuni între germani, cehi și evrei. Kafka trăia într-un oraș stratificat, în care identitatea era mereu complicată. Era evreu, scria în germană, trăia într-un mediu ceh și aparținea unei minorități culturale fragile. Această poziție intermediară, nici complet înăuntru, nici complet în afară, se simte în toată opera lui.
Viața lui sentimentală era la fel de tensionată. Kafka dorea apropiere, dar se temea de ea. Își dorea căsătoria, dar o percepea și ca pe o amenințare la adresa scrisului. Relațiile cu Felice Bauer, Milena Jesenská și, spre finalul vieții, Dora Diamant arată un om capabil de intensitate afectivă, dar și de o luciditate dureroasă, care analiza fiecare gest, fiecare scrisoare, fiecare posibil viitor. Pentru Kafka, iubirea nu era niciodată simplă. Ea deschidea promisiunea unei vieți normale, dar și spaima că această normalitate îi va distruge singura vocație absolută: literatura.
Kafka avea umor. Imaginea lui ca autor exclusiv sumbru este incompletă. Stach insistă asupra unui Kafka sociabil, ironic, atent la prieteni, capabil să observe ridicolul situațiilor și să transforme absurdul nu doar în angoasă, ci și în comedie neagră. Textele lui sunt neliniștitoare, dar multe scene au o precizie comică aproape teatrală. „Kafkaescul” nu înseamnă doar groază birocratică, ci și râsul acela rece care apare când lumea devine perfect logică și, tocmai de aceea, monstruoasă.
Toate aceste detalii îl fac pe Kafka mai apropiat de cititorul modern. El nu trăia într-o legendă, ci într-un regim de presiuni foarte recognoscibil: muncă de birou, epuizare, insomnie, anxietate, familie intruzivă, oraș aglomerat, corp fragil, dorința de disciplină, nevoia de izolare și imposibilitatea de a avea timp suficient pentru ceea ce considera esențial. Din acest amestec a ieșit una dintre cele mai stranii și mai exacte literaturi ale secolului XX.
5. Boala și moartea lui Kafka
Preocuparea lui Kafka pentru dietă, igienă și exerciții fizice capătă o semnificație mai profundă dacă este privită în lumina bolii care i-a marcat ultimii ani. Kafka nu era doar un intelectual interesat de reformele moderne ale stilului de viață. Era un om care își simțea corpul ca pe un teritoriu vulnerabil, amenințat, greu de stăpânit. În acest sens, vegetarianismul, aerul curat, somnul cu fereastra deschisă, exercițiile după sistemul Müller și cura naturistă nu erau simple obiceiuri sănătoase, ci încercări de apărare.
Momentul decisiv a venit în august 1917, când Kafka a scuipat sânge. Diagnosticul a fost tuberculoză pulmonară. Pentru un om deja obsedat de fragilitatea corpului, boala a funcționat ca o confirmare brutală a tuturor temerilor sale. Tuberculoza nu era, în epocă, doar o boală gravă, ci și una încărcată simbolic. Era asociată cu slăbirea treptată, cu febra, cu epuizarea, cu retragerea din viața obișnuită și cu acea lentă despărțire de lume care, în cazul lui Kafka, pare aproape o prelungire tragică a propriei literaturi.
Boala i-a schimbat radical viața. Kafka a început să petreacă perioade tot mai lungi în concedii medicale, sanatorii și locuri de refacere. În 1922 s-a pensionat anticipat din funcția de la Institutul de Asigurări pentru Accidentele Muncitorilor din Praga. Pentru el, această retragere avea o dublă semnificație. Pe de o parte, era dovada că boala devenise incompatibilă cu viața de funcționar. Pe de altă parte, îi oferea ceea ce își dorise mereu: mai mult timp pentru scris. Dar acest timp venea prea târziu și era deja contaminat de oboseală, durere și sentimentul apropierii sfârșitului.
Ultimii ani au fost marcați de o alternanță între speranță și agravare. Kafka a continuat să scrie, să facă planuri, să iubească și să caute o formă de viață mai liberă. Relația cu Dora Diamant, începută spre finalul vieții, i-a oferit una dintre puținele experiențe de apropiere domestică reală. Împreună cu ea a trăit o perioadă la Berlin, încercând să se desprindă de Praga, de familie și de vechile constrângeri. Dar iarna grea, lipsurile materiale și agravarea tuberculozei i-au slăbit și mai mult organismul.
În 1924, boala a ajuns într-o fază cumplită. Tuberculoza i-a afectat laringele. Aceasta însemna dureri intense la înghițire, dificultăți de vorbire și imposibilitatea aproape totală de a se alimenta. Imaginea finală a lui Kafka este de o cruzime greu de separat de propria operă: autorul povestirii „Un artist al foamei” ajunge să moară, în bună măsură, pentru că nu mai poate mânca. Nu era o alegere ascetică, nu era un gest simbolic, ci efectul direct al bolii. Gâtul devenise atât de dureros, încât hrănirea normală era aproape imposibilă, iar medicina epocii nu dispunea de soluțiile moderne de nutriție artificială.
Kafka a fost internat la sanatoriul doctorului Hugo Hoffmann din Kierling, lângă Viena, unde a murit la 3 iunie 1924. În ultimele zile a comunicat adesea în scris, pentru că vorbirea devenise dificilă. A rămas lucid până aproape de sfârșit, iar această luciditate face scena morții cu atât mai tulburătoare. Nu avem aici dispariția romantică a unui scriitor boem, ci stingerea lentă a unui om care își observase toată viața corpul cu o atenție aproape nemiloasă.
Trupul lui Kafka a fost dus la Praga și înmormântat la 11 iunie 1924 în Noul Cimitir Evreiesc din cartierul Žižkov. Opera lui era, în acel moment, departe de gloria postumă pe care avea să o cunoască. „Procesul”, „Castelul” și „America” erau neterminate, multe texte rămăseseră în manuscris, iar Kafka îi ceruse lui Max Brod să le ardă. Brod nu a făcut-o. Prin această nesupunere, literatura secolului XX a primit una dintre vocile ei decisive.
