Există persoane care cred că aplicarea ventuzelor pe piele (un procedeu care lasă vânătăi) ar fi o metodă benefică pentru sănătate. Articolul de faţă va analiza în detaliu terapia cu ventuze, o schemă de tratament a medicinei alternative.
Ventuzele - fabricate de obicei din sticlă, dar şi din plastic, bambus sau orice alt material - se aplică pe piele, în general pe spate, iar presiunea aerului din interiorul lor este diminuată fie prin sucţiune, fie prin încălzirea la flacără, ceea duce la contracţii odată cu răcirea aerului. În mod uzual ventuzele sunt poziţionate în funcţie de punctele tradiţionale din acupunctură, iar după o vreme sunt scoase lăsând în urmă vânătăi. Se spune că metoda ar trata sau vindeca o serie de boli. În ultima vreme tratamentul se bucură de popularitate în cultura pop, căci până şi celebrităţi hollywoodiene precum Gwyneth Paltrow, Jennifer Aniston sau alţii şi-au dat osteneală să se afişeze pe covorul roşu purtând rochii tăiate adânc în scopul de a-şi etala vânătăile provocate de ventuze. Iată o metodă a medicinii alternative care este în acelaşi timp şi o declaraţie de stil.
Tratamentul cu ventuze are diferite forme. În varianta cea mai populară ventuzele (de obicei baloane din sticlă) sunt aplicate pe spatele pacientului prin încălzire lor la flacără; pe măsură ce aerul cald din interior se răceşte forţa sucţiunii trage sângele la suprafaţă formându-se o vânătaie. Anumite ventuze au şi o valvă pentru conectarea la o pompă de absorbţie. Într-o altă variantă se începe cu o incizie astfel încât sucţiunea să producă o sângerare abundentă, ceea ce transformă practic metoda într-un fel de luare de sânge sau „lăsare de sânge” (eng. bloodletting). Uimitor cum o astfel de procedură continuă să fie încă practicată în zilele noastre!
Aproape întotdeauna tratamentul cu ventuze este descris ca fiind o metodă terapeutică străveche a medicinii chineze, deşi se pare că terapia a evoluat independent peste tot în lume în diferite epoci. Aşa cum reiese din mai toate informaţiile prezente în Internet, istoria terapiei cu ventuze ar începe de pe vremea dinastiei Han, ea fiind menţionată în cartea din anul 168 î.e.n. ”The Fifty-Two Prescriptions” (五十二病方). Ceea ce însă nu este adevărat. ”The Fifty-Two Prescriptions” descrie 52 de feluri sănătoase de mâncare, fără a include însă vreo formă de tratament clinic. Însă odată cu dinastia Tang (618 – 907) terapia cu ventuze devine deja, alături de acupunctură, o metodă consacrată, fiind predată în şcolile de medicină din China.
Triburile de amerindieni din America de Nord au folosit şi ele o variantă a acestui tratament, dar nu există nicio mărturie scrisă legată de perioada de timp în care metoda a fost practicată. Amerindienii utilizau forma de terapie combinată cu "lăsarea de sânge". De obicei ei foloseau cornuri de animale cu o mică gaură la capătul mai îngust prin care vindecătorul aspira cu gura, iar triburile de pe coastă cochilii.
Cu mult timp însă înainte de amerindieni sau chinezi marele părinte al medicinii moderne, grecul Hippocrate, recomanda terapia cu ventuze pentru o serie de maladii. Iată ce ne spune Samuel Bayfield, un practician din secolul 19 al terapiei:
„Hippocrate a fost un fin observator şi a lăsat în urma sa câteva însemnări remarcabile despre forma şi aplicarea ventuzelor. El recomanda un diametru mic, o formă conică şi o greutate redusă a ventuzelor, chiar dacă boala tratată era una cronică”.
Dar tratamentul cu ventuze a fost utilizat chiar şi înainte de Hippocrate, în Imperiul Neo-Assirian. El este descris într-un document cuneiform imprimat pe tăbliţe din lut ce provine din jurul anului 700 î.e.n.: ”sucţiune cu gura sau folosind un corn de bivol”.
Totuşi, se spune că cea mai veche menţiune a terapiei ar proveni din Egiptul Antic. În perioada de documentare pentru acest articol am vizitat o mulţime de pagini web care promovează tratamentul cu ventuze şi am găsit referiri la două papirusuri antice denumite „Veterinary Papyrus” şi „Papyrus Ebers”, care provin din jurul anul 1800 î.e.n. şi despre care se spune că ar descrie arta tratamentului cu ventuze. Ambele papirusuri nu s-au păstrat decât sub formă de fragment, dar pe Internet există traduceri ale acestor fragmente. Nicăieri nu am găsit însă nimic care să semene cât de cât cu tratamentul cu ventuze. Cele mai vechi dovezi verificabile legate de tratamentul cu ventuze în Egipt sunt o ventuză din bronz ce face parte din colecţia Muzeului de ştiinţă din Londra şi este datată între anii 300 î.e.n. şi 300 e.n. şi o sculptură în relief care înfăţişează instrumente medicale, inclusiv ventuze, în capela Sobek din Templul lui Kom Ombo construit în secolul 3 e.n.
De unde însă acest interes al susţinătorilor tratamentului de a găsi cea mai veche referinţă pentru a o lega de practica lor? Încercarea de a consolida credibilitatea terapiei prin faptul că este străveche nu spune nimic despre validitatea acesteia; acest tip de eroare logică poartă numele de apel la autoritatea antichităţii. Căci în medicină, care a evoluat permanent de-a lungul timpului, vechimea este mai degrabă un indicator al caracterului demodat decât al eficienţei.
Dar pentru cei convinşi de faptul că valoarea tratamentului are legătură cu vechimea sa trebuie spus că valoarea este mult mai mică decât s-ar crede. Mult mai importantă decât istoria terapiei cu ventuze este însă utilitatea acesteia. Ce anume au tratat cu ventuzele toate aceste civilizaţii antice? Practic, cam orice. Realmente orice text antic care aminteşte metoda descrie tratarea a diverse boli. În versiunea chineză se punea accent pe meridianul teoretic qi folosit în acupunctură şi totodată se credea că prin sucţiune se poate manipula forţa vitală a corpului. Versiunea amerindiană urmărea cu precădere scoaterea spiritelor rele din corp, iar versiunea romană era mai pragmatică, căci era practicată pentru a absorbi otrava sau a curăţa rănile. Însă toate aceste civilizaţii au folosit metoda pentru a trata practic orice alt tip de boală.
Ceea ce nu s-a schimbat nici în prezent. Practicienii medicinei alternative ori acupuncturiştii care folosesc ventuze nu ne dau nici ei prea multe detalii despre utilitatea metodei. Versiunea hollywoodiană insistă pe mitul modern al detoxificării, susţinând că prin sucţiune sunt îndepărtate din corp aşa-numitele toxine, ce nu sunt nici specificate, nici descrise; nu am găsit însă nicio explicaţie despre felul în care presiunea scăzută ar putea determina glandele sudoripare să secrete toxine în loc de transpiraţie, aşa cum o fac în mod normal. Oamenii nu sunt broaşte veninoase; nici unul dintre noi nu are glande care secretă otravă.
În schimb sucţiunea cauzată de ventuze rupe vasele capilare, ceea ce duce la formarea de vânătăi; dar nici acest fenomen nu produce ”scurgerea sângelui” – sau a aşa-ziselor toxine – prin piele. Hematiile rămân depozitate în piele, iar pe măsură ce mor şi trec prin procesul de autoliză sunt metabolizate de organism suportând o serie de schimbări de culoare – negru, albastru, verde, galben – la fel ca şi vânătăile. Formarea de vânătăi este singurul efect fiziologic al tratamentului cu ventuze. Iar vânătăile nu au niciun beneficiu pentru sănătate. Sunt oarecum la modă la Hollywood, dar acest lucru nu intră în sfera de interes a articolului.
Am căutat în zadar vreun experiment clinic care să studieze eficacitatea metodei în tratarea vreunei boli. Pur şi simplu nu există. Revistele de medicină alternativă, majoritatea din China, includ un număr mare de articole publicate pe această temă, dar niciunul care să provină de la o revistă riguroasă din punct de vedere ştiinţific. O parte a problemei este legată de faptul că nu este specificată nicio boală care ar fi tratată cu ventuze; articolele chinezeşti vorbesc practic despre orice: herpes, oboseală musculară, diagnostic al ”meridianelor”, dureri de spate ori guturai. Drept urmare este destul de greu de conceput un test clinic adecvat dacă nu se poate specifica clar o anumită boală ce poate fi tratată prin metoda respectivă.
Există însă o raţiune foarte bună care explică popularitatea actuală a metodei, în ciuda lipsei sale de valoare practică. Terapeuţii moderni combină ventuzele cu masajul, realizat de obicei înainte şi după aplicarea ventuzelor. Aşa cum se ştie, masajul este extrem de relaxant, fiind un tratament eficient împotriva stresului, anxietăţii, leziunilor musculare sau durerilor.
Mai mult, masajul chiar dispune de un mecanism prin care relaxează. Un cunoscut studiu realizat la Universitatea McMaster din Canada şi publicat în anul 2012 analiza mostre de ţesut muscular înainte şi după exerciţii fizice brutale care duceau la ruperea ţesutului muscular. Apoi se făceau comparaţii între muşchii supuşi masajului terapeutic şi cei care nu beneficiau de masaj. Studiul a scos la iveală mecanismul prin care acţionează masajul, subliniind ceea ce fizioterapeuţii şi maseurii ştiau de mult timp şi anume că masajul îmbunătăţeşte semnificativ vindecarea muşchilor. Foarte mult timp s-a crezut că acumularea de acid lactic (un rezultat biochimic secundar al antrenamentului muscular) se poate reduce prin masaj, dar cercetătorii nu au găsit nicio dovadă în acest sens. În schimb studiul a descoperit – vă voi scuti însă de complicatele explicaţii biochimice menţionate – că masajul reduce inflamarea ţesuturilor şi susţine regenerarea celulară.
Din cauza beneficiilor asociate cu relaxarea masajul este o experienţă plăcută, dar şi sănătoasă. Iar acest lucru nu se schimbă indiferent cu ce este combinat: incantaţia de vrăji, ghicitul în oase sau ventuzele. Nu plătiţi pentru ambele proceduri, numai dacă doriţi neapărat să vă arătaţi vânătăile.
Drept urmare, nu este deloc surprinzător să ai parte de o experienţă plăcută combinând ventuzele cu masajul; iar dacă la toate acestea se adaugă pretenţia de înţelepciune străveche a terapiei, ajungem să dăm naştere unei activităţi la modă. Nu e nimic rău în a dori să fii la modă. Nu confundaţi însă relaxarea produsă de masaj cu presupusele efecte benefice ale terapiei cu ventuze. În afară de faptul că este o metodă a medicinii preştiinţifice, terapia cu ventuze nu este decât o declaraţie de stil şi nimic altceva. Oricine încearcă să promoveze terapia susţinând multiple avantaje ori nu ştie prea multe despre propria profesie, ori este un simplu vraci.
Traducere de Brânduşa Băcilă după Cupping for the Cure, cu acordul autorului.
