O mare parte din ceea ce noi considerăm ca fiind adevărat are o dată de expirare. Vestea bună este că putem estima această dată. Vorbim în continuare despre un aşa-numit spectru de-a lungul căruia aliniem adevărurile din acest punct de vedere.
Timpul de înjumătăţire al adevărului (1)
Spectrul adevărului
Să ne imaginăm că trebuie sa aliniem adevărurile de-a lungul unui spectru în funcţie de cât de repede se schimbă. În capătul din stânga al spectrului avem tipuri de adevăruri cu evoluţie rapidă, într-o continuă schimbare. Acestea ar fi cunoştinţele noastre despre nivelul la care pieţele bursiere au închis ieri sau previziuni asupra vremii de pe glob. S-ar putea spune că aceste zone au timpi de înjumătăţire mici: durata de timp în care informaţiile de acest tip sunt adevărate este foarte scurtă.
La capătul din dreapta al spectrului găsim cunoştinţe cu un ritm de schimbare foarte lent, din care fac parte adevărurile care pentru toate scopurile practice sunt constante. Individual, aceasta ar putea include ceea ce am învăţat despre numărul de continente de pe planetă şi la un nivel de grup, s-ar putea plasa tot ceea ce grecii antici au scris despre geometrie.
Între, am avea grupurile de fapte care se schimbă, dar nu prea repede. Această cunoaştere se poate schimba pe parcursul a ani sau zeci de ani sau chiar pe durata unei vieţi. Aceste adevăruri din mijlocul spectrului reprezintă ceea ce eu numesc "mesofacts" (adevăruri de mijloc) - şi rata lor relativ lentă de schimbare poate însemna faptul că mulţi oameni nu reuşesc să recunoască efemeritatea lor finală şi să le prevadă expirarea.
Cunoştinţele despre nutriţie ar putea fi considerate a fi una dintre aceste zone "de mijloc". De exemplu, în SUA, nu mai folosim cele patru grupe alimentare de bază - carne, produse lactate, cereale, pâine/fructe/legume. Există acum cinci grupe de alimente plasate pe o farfurie. Între aceste puncte există o piramidă a alimentelor, care a suferit schimbări capitale multiple. Ne-am confruntat, de asemenea, cu schimbări pe termen lung în ceea ce priveşte faptul dacă ar trebui să mâncăm alimente grase, carbohidraţi si multe alte lucruri.
Un alt tărâm "de mijloc" din acest punct de vedere ar putea fi modul în care noi ar trebui să avem grijă de copii. Fiecare generaţie are la dispoziţie un set de adevăruri care se schimbă, de la modul în care copii ar trebui să doarmă, pe spate sau pe stomac, până la întrebarea dacă femeile gravide pot fuma sau să bea alcool în condiţii de siguranţă.
Adevărurile din mijlocul spectrului sunt de jur împrejurul nostru şi chiar simpla acceptare a existenţei lor ne poate fi utilă. La urma urmei, după cum studiile asupra percepţiei noastre asupra schimbărilor lente din lumea naturală au arătat, suntem adesea orbi la schimbarea treptată.
Desigur, acest lucru nu înseamnă că totul va fi infirmat la un moment dat. În cazul în care un studiu finanţat de guvern promovează o anumită practică de sănătate, de exemplu, nu ar trebui să-l respingem imediat ca fiind bazat pe unele din multele cunoştinţe efemere. Asta ar însemna că am arunca copilul informaţional împreună cu apa din baie într-un mod prostesc. Doar că nu ar trebui să fim şocaţi în cazul în care acea practică este apoi infirmată.
Din fericire, suntem mai pregătiţi în a accepta şi populariza acest tip de adevăr: multe şcoli medicale îşi informează elevii că, în termen de cinci ani, jumătate din ceea ce au fost învăţaţi va fi greşit, iar cadrele didactice nu ştiu care jumătate va fi aceea.
Din fericire, adevărurile nu expiră în mod arbitrar. Deşi cunoştinţele ştiinţifice se modifică în timp, lucrul uimitor este faptul că se schimbă într-un mod regulat. Dacă acceptăm acest lucru, vom fi mai bine pregătiţi să trăim în lumea aflată într-o continuă schimbare care ne înconjoară.
Prea lent pentru a-l vedea
Atunci când economistul britanic John Maynard Keynes a fost întrebat de ce şi-a schimbat poziţia cu privire la politica monetară, el a rostit aceste nemuritor şi posibil apocrife cuvinte: "Atunci când faptele se schimbă şi eu mă schimb. Dumneata ce faci, domnule?" De prea multe ori nu acţionăm asemenea lui Keynes, mai ales atunci când cunoştinţele se schimbă încet.
Un anumit tip de eşec al percepţiei umane este cunoscut sub numele de sindromul deplasării referinţei. Termenul a fost inventat de biologul marin Daniel Pauly, de la Universitatea British Columbia din Vancouver, Canada, pentru a se referi la ceea ce s-a întâmplat cu populaţiile de peşti. Atunci când europenii au început pescuitul în largul Newfoundland şi Cape Cod, în secolul al 17-lea, peştele exista din abundenţă, dar la mai puţin de 200 de ani, multe specii au fost în întregime distruse. Cum a fost posibil să se întâmple aşa ceva? Pauly a susţinut că acest lucru s-a întâmplat pentru că fiecare generaţie de oameni de ştiinţă din domeniul pescuitului, acceptă ca referinţă în cercetările proprii dimensiunile stocurilor de peşti şi distribuţia pe specii existente la începutul carierei lor, folosind aceste cifre ca să evalueze modificările. Rezultatul este o schimbare treptată a referinţei, care ascunde diferenţele care apar de la o generaţie la alta.
Sindromul a fost extins de la durata generaţiilor umane la durata unei vieţi, fiind vorba, în special, de modul în care oamenii sunt opaci la schimbările lente survenite în mediul lor de viaţă de-a lungul mai multor ani. De exemplu, în anul 2009, cercetătorii au chestionat oamenii care trăiesc în nordul Angliei cu privire la percepţia lor în ceea ce priveşte populaţiile locale de păsări din ultimele două decenii. Ei au descoperit că mai mult de o treime din cei intervievaţi nu au remarcat faptul că speciile cele mai întâlnite s-au schimbat (Conservation Letters, vol 2, p 93).
Ideea este că stabilim încontinuu, de-a lungul vieţii, noi puncte de referinţă în cunoaşterea mediului înconjurător şi a noastră personal. Acest eşec în a recunoaşte schimbarea treptată poate duce la dezastru, ecologic sau de alt tip.
Dispărut într-o clipită
E uşor să presupunem în mod eronat că unele dintre cunoştinţele pe care le deţinem au un termen de garanţie nelimitat, mai ales dacă este vorba despre cele învăţate în manuale când eram tineri. Eu, de pildă, când eram copil îmi plăcea sa învăţ despre dinozauri. Dar am descoperit de atunci un fapt incorect, dar pe care în timpul copilăriei l-am presupus a fi corect: numele de brontozaur.
Saurischianul cu patru picioare, cu gâtul lung şi cu capul mic, este deja un simbol în domeniu. Şi totuşi, numele său este de fapt Apatosaurus. De ce? În 1978, doi paleontologi au constatat că scheletul folosit pentru a identifica speciile de brontozaur au fost înfrumuseţate cu craniul unui alt dinozaur erbivor. Trupul aparţinea apatozaurului. Brontozaurul nu a existat niciodată.
De atunci, oamenii de ştiinţă au promovat schimbarea numelui, iar cel corect a câştigat deja o anumită notorietate. Cu toate acestea, mitul brontozaurului rezistă pe mai departe în cunoaşterea populară şi în cărţi, ajutat fără îndoială de oamenii care nu au aflat încă despre expirarea acestui adevăr.
Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului Truth decay: The half-life of facts, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Alexandru Hutupanu
