Conştientizarea propriei noastre mortalităţi ne influenţează profund vieţile, dar natura morţii însăşi este greu de stabilit şi schimbătoare. Poate că a venit momentul ca umanitatea să-şi reconsidere concepţiile despre moarte, să o reinventeze.
Se spune că atunci când un general se întorcea în glorie la Roma, era însoţit în timpul procesiunii pe străzile oraşului de un sclav a cărui îndatorire era să-i amintească faptul că triumful lui nu va dura veşnic. "Memento mori", îi şoptea sclavul generalului: "aminteşte-ţi că vei muri". Poate că e o poveste apocrifă, dar fraza menţionată este asociată în prezent cu operele de artă care îşi propun să ne reamintească că suntem muritori, plecând de la reprezentarea morţii cu coasa pe un ceas medieval şi ajungând până la creierul cu nestemate al lui Damien Hirst.
Ca şi cum ar fi nevoie să ni se reamintească. Deşi doar foarte puţini dintre noi ştiu exact când vine momentul obştescului sfârşit, cu toţii ştim că, la un moment dat, acel moment tot va veni. Este uşor să vorbim despre moarte ca umbră ce se revarsă asupra vieţii, iar moartea celor dragi cu siguranţă lasă o urmă întunecată în viaţa celor care supravieţuiesc. Dar contemplarea propriei morţi este una dintre cele mai puternice forţe în vieţile oamenilor, fie ei sănătoşi sau bolnavi, forţă care ne motivează să cultivăm relaţii interumane, care ne întăreşte convingerile sau ne inspiră să creăm poeme nemuritoare precum faimosul Ozymandias al lui Shelley.
În acest sens probabil că suntem unici. Cele mai multe animale nu par a avea un concept asupra mortalităţii: pentru ele, un trup mort este doar un alt obiect şi tranziţia dintre viaţă şi moarte trece neremarcată. Noi oamenii, pe de altă parte, tindem să-i tratăm pe cei care au murit ca fiind "dincolo de oameni", decât ca "non-oameni" sau chiar "foşti oameni". Am dezvoltat comportamente sociale în jurul tratamentului celor morţi care depăşesc cu mult în complexitate chiar şi interesul celor mai apropiate rude ale noastre din mediul animal faţă de camarazii lor morţi. Separarea fizică a celor vii de cei morţi ar putea fi una din cele mai timpurii manifestări ale culturii sociale; astăzi, culturile lumii comemorează şi celebrează moartea în moduri care variază de la funeralii solemne la carnavaluri asurzitoare.
Deci am putea spune că oamenii au inventat moartea – evident, nu existenţa acesteia, ci mai degrabă sensul acesteia de eveniment corelat vieţii, cu semnificaţii culturale şi psihologice. Dar şi după multe milenii de dezvoltare culturală, nu părem a şti sigur ce am inventat. Cu cât încercăm să descriem natura morţii, cu atât aceasta devine mai greu de stabilit cu precizie, astfel că definiţiile noastre asupra morţii devin tot mai discutabile.
Iar aceste definiţii au importanţă, pentru că ele reprezintă singura cale prin care putem raţionaliza frica noastră ilogică de moarte, o frică despre care putem spune că este probabil cea mai răspândită fobie de pe faţa Pământului. Cei mai mulţi dintre noi şi-ar dori o moarte uşoară şi care să vină după o viaţă lungă şi împlinită. Desigur, nu tuturor li se îndeplineşte această dorinţă. Pentru unii, moartea vine mai repede decât ne-am dori, acesta fiind un motiv pentru care ne temem de ea. Doar mai recent a devenit un obicei ca moartea să vină mai târziu decât ne-am dori. Moartea poate fi întârziată prin mijloace medicale şi mecanice timp de zile, săptămâni, luni sau chiar ani, iar acest fapt aduce cu sine alte frici caracteristice acestei prelungiri a vieţii, temeri legate de neputinţă, dependenţă de alte persoane sau legate de durere. Nimic din modul în care sunt construite societăţile noastre nu ne oferă un sprijin pentru această nouă situaţie.
Aşadar, poate că este momentul ca umanitatea să reinventeze moartea, 3 milioane de ani sau chiar mai mult după primul nostru contact intim cu aceasta. Într-adevăr, procesul este deja în derulare: proliferarea unor noi tipuri de moarte, ca urmare a unor accidente industriale, legate de mijloacele de transport sau de natură biochimică, a condus la redactarea unor coduri de legi corespunzătoare. Şi mai există şi acei oameni care încearcă să redefinească mai profund moartea, prin îngheţarea propriilor capete sau replicarea propriilor minţi în afara corpului, totul pentru materializarea unor dorinţe mai vechi ale omenirii privind depăşirea limitelor impuse de condiţia umană.
Astfel de proiecte ar putea părea ciudate. Dar chiar şi pentru sceptici, ideea de a amâna foarte mult sau de a sfida pur şi simplu moartea este demnă de o reflecţie profundă şi sinceră: atunci când ne gândim la moarte, ne gândim, de asemenea, la viaţă.
Moartea: Evoluţia ritualurilor funerare (1)
Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului death, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Alexandru Hutupanu
