Istoria tehnologiei oferă câteva lecţii folositoare pentru oricine consideră în mod nechibzuit că există o soluţie high-tech pentru toate problemele secolului XXI. La o analiză atentă pe termen lung reiese că progresul tehnologic evoluează sinusoidal.
Momentul când amiralul Zheng He şi-a condus flota afară din portul chinez Suzhou în 1405 trebuie să fi fost o întâmplare extrem de interesant de privit. Cele mai mari dintre cele câteva sute de nave de sub comanda sa aveau dimensiunea unor portavioane moderne şi puteau adăposti câte 500 de oameni fiecare. Flota a realizat şapte expediţii în total, pentru a face publicitate puterii dinastiei Ming în jurul Oceanului Indian, dar atunci când s-a întors în port pentru ultima dată a fost demontată, odată cu ea dispărând şi know-how-ul ingineresc care a creat-o. Pentru următoarele câteva secole tehnologia maritimă a Chinei a rămas la un nivel mult mai scăzut.
Strămoşii noştri au avut nevoie de 2 milioane de ani pentru a perfecţiona un topor de mână, dar asta nu înseamnă că le lipsea inventivitatea. Uneltele de mai sus sunt vechi de 400000 de ani. credit imagine: The Natural History Museum/Alamy
Pare incredibil că un astfel de corp impresionant şi eficient de cunoştinţe ar putea dispărea în felul acesta, dar istoria este plină de astfel de exemple. Când arheologii au început excavarea oraşului Pompei, în secolul 18, au descoperit rămăşiţele unui sistem de apeducte roman, care era mult mai sofisticat decât cel în uz la acea vreme. Piramidele egiptene încă nu şi-au revelat toate secretele de construcţie. Şi mergând chiar mai mult înapoi, descoperirile de la Howieson's Poort Shelter în Africa de Sud arată că persoanele care locuiau acolo erau specializate în fabricarea de unelte sofisticate din piatră până cu aproximativ 60.000 de ani în urmă, atunci când, din motive necunoscute, au revenit la producerea de unelte mai simple.
Avem tendinţa să ne gândim la evoluţia tehnologică ca la o curbă exponenţială care porneşte mai mult sau mai puţin plat, din epoca de piatră timpurie şi accelerează spre prezent. Dar ideea că suntem din ce în ce în ce mai inventivi poate fi o iluzie. La o analiză mai atentă, curba aparent netedă se sparge într-o serie de avansuri frenetice, retrageri şi apoi noi avansuri - ceea ce Peter Richerson, care studiază evoluţia culturală la Universitatea din California, Davis, descrie ca evoluţie de genul "du-te vino". De fapt, de-a lungul întregii istorii a umanităţii, am pierdut, probabil, mai multe inovaţii decât posedăm în prezent, spune antropologul Luke Premo de la Washington State University din Pullman.
Acesta este un gând care te readuce la realitate. Tocmai când ne puneam toate speranţele în producerea de remedii hi-tech pentru problemele actuale - schimbările climatice, suprapopularea, bolile infecţioase emergente şi aşa mai departe - soseşte vestea că noi nu avansăm, la urma urmei, în mod inexorabil spre Nirvana tehnologică. Cu toate acestea, o mai bună înţelegere a modului în care tehnologiile evoluează ar putea aduce cu sine câteva lecţii valoroase pentru viitor. În construirea unei imagini mai clare a istoriei tehnologice umane, am putea localiza indicii cu privire la ceea ce va funcţiona şi ce nu.
Unul dintre misterele de lungă durată ale evoluţiei tehnologice umane este motivul pentru care strămoşii noştri din Epoca de Piatră au demonstrat aparent puţină inventivitate în producerea de unelte. Cele mai vechi instrumente descoperite până în prezent sunt cuţitele de piatră cu o vechime de 2.6 milioane de ani, găsite pe teritoriul numit astăzi Etiopia. Ele marchează începutul unui proces de rafinare, care nu a culminat cu topoarele de piatră cu adevărat eficiente decât cu aproximativ 2 milioane de ani mai târziu. Acest progres lent, partea plată a curbei evoluţiei tehnologice, a fost pus pe seama abilităţilor cognitive limitate ale hominizilor timpurii. Fiindu-le imposibil să înveţe de la generaţiile anterioare, fiecare a trebuit să înceapă din nou de la zero, ceea ce explică de ce le-a lipsit aşa-numita cultură cumulativă.
În general, cultura cumulativă este considerată a fi ceea ce separă oamenii de alte primate şi se bazează pe două competenţe-cheie: învăţarea socială, care este transmiterea de cunoştinţe către noii membri ai unui grup şi imitaţia de rang superior - copierea cu înaltă fidelitate a unui comportament, inclusiv a unor elemente irelevante sau incidentale, ceea ce permite comportamentului şi contextului său să fie transmise împreună mai departe. Unii cercetători au susţinut că cultura cumulativa şi-a făcut apariţia doar în urmă cu aproximativ 100.000 de ani, cu Homo sapiens (New Scientist, 24 martie, p. 34). Dar antropologul şi expertul in unelte de piatră Stout Dietrich de la Universitatea Emory din Atlanta, Georgia, a contestat acest punct de vedere.
Inovarea tinde să aibă loc prin introducerea, deliberată sau nu, a unor erori de copiere - echivalentul mutaţiilor genetice din evoluţia biologică - cele care oferă un avantaj adaptativ fiind mult mai susceptibile de a fi transmise mai departe. Oamenii timpurii ar fi putut la fel de bine să fie capabili cognitiv de a învăţa de la strămoşii lor, susţine Stout, doar că având în vedere uneltele simple aflate la dispoziţia lor, nu prea există loc pentru erori de copiere (Philosophical Transactions of the Royal Society B, vol 366, p 1050). Mai exact, spune el, "nu poţi schimba prea multe la un topor de mână, dacă totuşi doreşti să îndeplinească toate funcţiile pe care un topor de mână le îndeplineşte". Cu toate acestea, atunci când a crescut complexitatea uneltelor şi potenţialul de inovare a crescut.
Premo sugerează un alt motiv pentru care creativitatea epocii de piatră ar fi fost subestimată. De-a lungul acestor aparent lipsite de evenimente 2 milioane de ani, existau vânători-culegători, care trăiau în grupuri familiale extinse, itinerante având în componenţă între 20 şi 40 de adulţi, plus copii. "Aceste grupuri mici ar fi putut fi expuse unor şanse destul de mari ca întregul grup să dispară", spune el, ori din cauza că cel mai bun vânător ar fi fost incapabil să vâneze din cauza unor boli sau răni, ori din cauza condiţiilor de mediu care s-ar fi schimbat rapid. Atunci când o populaţie locală ar fi murit, toate inovaţiile ar fi murit odată cu ea şi, uneori, aceasta ar fi însemnat pierderea de know-how rezultat din mai multe generaţii.
În 2010, împreună cu antropologul Steven Kuhn, de la Universitatea din Arizona din Tucson, Premo a dezvoltat un model pe calculator ce relua comportamentul grupurilor de hominizi inovatori care foloseau unelte într-un locaş din Epoca de Piatră. Acesta a arătat că o perioadă de inovare tehnologică, urmată de ştergerea de pe faţa pământului a inovatorilor şi a rudelor acestora arată identic, pe o scară mai largă, cu o perioadă de stagnare tehnologică (PLoS One, vol. 5, p. e15582).
Dar dacă producătorii de unelte din Epoca de Piatră aveau un caracter inovator, atunci unde este dovada? Repertoriul arheologic este notoriu de neuniform şi cu cât mergi mai departe înapoi în timp cu cât devine mai neclar. Chiar şi aşa, lipsa aparentă a progresului poate fi explicată parţial prin intervalul de timp pe care alegem să îl luăm în considerare. În lucrarea care va fi publicată în curând, Charles Perreault de la Institutul Santa Fe din New Mexico a adunat informaţii despre 500 de probe arheologice - unelte, vase şi alte artefacte datând din ultimii 10.000 de ani şi provenind în principal din America de Nord - şi a analizat modul în care acestea s-au schimbat de-a lungul timpului. El a descoperit că rata de schimbare a depins de perioada de timp pentru care a calculat-o, apărând a fi mai rapidă pe perioade scurte de timp şi mai lentă pe perioade mai lungi. Un motiv cheie pentru aceasta este că există multe progrese şi regrese pe termen scurt, care tind să se anuleze reciproc, pe o perioada mai lungă.
Există o paralelă interesantă aici cu evoluţia biologică. Înapoi în 1983, paleontologul Philip Gingerich de la Universitatea din Michigan, a studiat modul în care forma şi structura unei game largi de animale s-a schimbat de-a lungul a mai multor milioane de ani. El a constatat, de asemenea, o relaţie invers proporţională între rata de schimbare şi perioada de măsurare şi, la fel ca Perreault, a concluzionat că aceasta este pur şi simplu o iluzie de perspectivă (Science, vol 222, p 159). Principala diferenţă dintre cele două studii este aceea că, după calculele lui Perreault, schimbările tehnologice au loc de aproximativ 50 de ori mai rapid decât schimbările morfologice.
Pe lângă faptul că luptă împotriva ideilor preconcepute asupra inventivităţii strămoşilor noştri din Epoca de Piatră, aceste constatări au alimentat, de asemenea, realizarea faptului că inovaţiile tehnologice sunt foarte predispuse la dispariţie. Modelul lui Premo şi Kuhn a sugerat că există multe motive pentru care chiar şi invenţiile aparent inteligente nu intră în uz, sau pur şi simplu mor. În lumea reală, un exemplu clasic poate fi găsit pe insula Tasmania. Cu circa 12.000 de ani în urmă, pe măsură ce temperaturile şi nivelul marii au crescut la sfârşitul ultimei ere glaciare, Tasmania a fost despărţită de continentul australian şi locuitorii săi au fost izolaţi. Dovezile arheologice arată că, până la momentul în care podul spre continent fost distrus, Tasmanienii posedau o serie de tehnologii complexe, incluzând aici îmbrăcămintea pentru vreme rece, plase de pescuit, suliţe şi bumeranguri. Atunci când europenii au sosit, 10 milenii mai târziu, aproape nimic nu mai rămăsese. Ei au găsit oameni a căror tehnologie era mult mai simplă decât a oricărui alt grup uman contemporan cunoscut.
Densitatea scăzută a populaţiei şi reţelele fragile pentru transferul de cunoştinţe au fost principalele motive pentru această pierdere, spune Stephen Shennan, director al Institutului de Arheologie de la University College din Londra. El observă, totuşi, că în alte locuri şi epoci au fost în joc influenţe diferite. De exemplu, forţele pieţei şi factorii politici sau sociali pot dicta ratele de inovare. O elită bogată poate fi esenţială pentru a susţine o comunitate de meşteşugari care are nevoie de o perioadă de formare de lungă durată pentru a învăţa să facă artefactele pe care elita le doreşte. Brevetele, în sensul modern al cuvântului, au fost inventate în secolul 15, moment înaintea căruia meşteşugarii foloseau alte căi pentru a profita de cunoştinţele lor pentru cât mai mult timp posibil - moduri care au influenţat dezvoltarea tehnologiilor în cauză. Breslele au apărut pentru a proteja cunoştinţele de specialitate, de exemplu, păstrând preţul la un nivel înalt, dar grupul celor care puteau împărtăşi cunoştinţele la un nivel redus şi, prin urmare, vulnerabil în faţa dispariţiei dacă condiţiile s-ar fi schimbat.
Factorii intrinseci unei tehnologii îi pot determina, de asemenea, evoluţia. Un exemplu în acest sens se regăseşte în katana Japoneză sau săbiile de samurai, care au rămas neschimbate timp de secole, deoarece erorile de forjare a lamelor au devenit prea costisitoare, descurajând experimentarea. "Avem tendinţa de a nu lua în considerare ratele costuri-beneficii", spune Shennan, dar ele pot fi cruciale. "Ceva care pare a fi o inovaţie utilă ar putea dispărea cu totul, de fapt, din cauza costurilor asociate cu aceasta". Invers, o tehnologie se poate răspândi în detrimentul unei variante mai bune, deoarece, odată stabilită devine prea scumpă pentru a fi schimbată. Un exemplu este tastatura QWERTY, care este mult mai lentă la tastare decât alte tipuri de tastatură, dar continuă să monopolizeze piaţa tastaturilor în părţile vorbitoare de limbă engleză ale lumii.
Zvonurile şi bârfa pot modela de asemenea traiectoria unei tehnologii. În trecut, folosirea unui instrument nou sau a unei plante medicinale noi te-ar fi putut face remarcat ca vrăjitor/vrăjitoare, încurajând astfel oamenii să ascundă sau chiar să suprime unele descoperiri. Instituţiile religioase au încă un tip special de putere: prin ataşarea unei valori morale sau spirituale unei inovaţii, acestea îi pot uşura răspândirea, sau prin denunţarea ei i-o pot preveni.
Deci, ce putem spune despre viitor? Sunt lucrurile diferite acum, astfel încât să permită evoluţiei tehnologice să continue într-un ritm tot mai rapid? Din cauza numărului mare de oameni de pe planetă, populaţiile rare şi reţelele de transport instabile nu mai reprezintă o ameninţare gravă pentru inovare. În plus, de la inventarea scrisului, am fost capabili să stocăm cunoştinţele în afara capetelor oamenilor şi să le difuzăm pe scară largă. Dar poate că am introdus inconştient alte frâne asupra progresului.
Potrivit lui Alex Mesoudi, un antropolog evoluţionist de la Universitatea din Durham, Marea Britanie, progresul tehnologic - măsurat prin indicatori, cum ar fi rata de publicare ştiinţifică şi brevetele depuse - a accelerat exponenţial în ultimele secole, dar arată semne de încetinire la momentul de faţă. Problema, spune el, este că am acumulat cunoştinţe atât de multe, încât tinerii petrec acum proporţional mai mult timp învăţând de la generaţiile anterioare şi mai puţin timp inovând. Elevii şi studenţii au tendinţa de a învăţa un subiect în ordinea în care s-a dezvoltat istoric. De exemplu, studenţii din domeniul fizicii sunt testaţi în ce priveşte înţelegerea descoperirilor de dinainte de 1900. "Numai la nivel de masterat ei încep să înveţe chestiuni legate de secolul XX", spune el. Iar această întârziere are un mare impact.
Într-o lucrare publicată anul trecut, Mesoudi a subliniat că vârsta medie la care laureaţii Nobel au realizat descoperirea pentru care au fost premiaţi sau la care inventatorii au venit cu invenţii care au fost considerate demne de a fi prezente în almanahuri tehnologice proeminente, a crescut de la 32 de ani în 1900 la 38 de ani un secol mai târziu. Aceasta este perioada în care el a găsit o scădere a ratelor globale de inovare (PLoS One, vol 6, p e18239). "Există unele dovezi care arată că cercetările ştiinţifice încetinesc", spune el.
Altceva se întâmplă, de asemenea. Pe măsură ce tehnologiile devin din ce în ce mai complexe, cunoştinţele asociate în funcţie de context sau de cauzalitate se pierd. Oamenii care construiesc maşini în ziua de astăzi nu înţeleg neapărat cum funcţionează o maşină, de exemplu, deoarece ei pot asambla doar o parte sau pot folosi un robot care face acest lucru în locul lor. În Fiji, loc unde casele trebuie să reziste la uragane, antropologul Robert Boyd de la Arizona State University din Tempe a constatat că localnicii au o înţelegere destul de bună a motivului pentru care anumite materiale sunt mai bune în a rezista în fata uraganelor, dar nu şi de ce anumite modele structurale funcţionează şi altele nu. "Înţelegerea cauzală este un lucru foarte puternic şi benefic", spune el. "Dacă suntem puşi într-o situaţie diferită, ca urmare a schimbărilor din mediu, să spunem, ne putem adapta mult mai repede dacă înţelegem modul în care funcţionează o tehnologie decât în cazul în care va trebui să ne adaptăm ca populaţie prin modelul încercare şi eroare."
Nu este încă clar cât de mult acest lucru constituie o problemă, deoarece informaţiile tind să fie înregistrate şi grupul de oameni care le înţelege, deşi relativ mic, este, probabil, încă suficient de mare pentru a le asigura conservarea. Prin publicarea descoperirilor sale, Mesoudi a încercat să fie provocator, mai degrabă decât pesimist. El a vrut să determine lumea să se gândească la modul în care oamenii se adaptează la noile probleme pe care le propune priceperea tehnologică. El sugerează, de exemplu, că o cale prin care noi depăşim acea problemă a perioadei lungi de învăţare este prin colectivizarea ştiinţei. Ceea ce la un moment era considerată a fi o activitate predominant individuală este acum din ce în ce mai mult ocupaţia unor grupuri care reunesc cunoştinţele. Şi, de asemenea, există beneficii potenţiale în cazul în care vom reuşi sa valorificăm puterea acestei minţi de tip stup.
Mesoudi speră că prin construirea unor astfel de adaptări în modelele de evoluţie tehnologică, cercetătorii vor fi capabili să facă previziuni mai exacte şi să identifice factorii care predispun o inovaţie la succes sau la eşec. Nu toate aceste elemente vor fi sub controlul inovatorilor. Cu toate acestea, având o perspectivă mai bună, ei vor putea cel puţin să reducă la minimum probabilitatea de a repeta experienţa lui Zheng He, care a pierdut cea mai mare flotă pe care lumea a văzut-o vreodată.
Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului Busted! The myth of technological progress, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Alexandru Hutupanu
